Editura Evenimentul si Capital

PNL sau disperarea ca program politic. România lui Cristoiu

Autor: | | 3 Comentarii | 6507 Vizualizari

Anca Mireanu a inițiat pe PS News o rubrică pe care e musai s-o salut: Postcriptum la postdecembrism. Ea își propune semnalarea unui adevăr: Mulți sînt convinși că tot ce se întîmplă în prezent e de o noutate absolută. De aici excitarea de a trăi în premieră, de a aborda cu patimă întîmplările mari și mici ale prezentului, ca și cum ar fi unice în felul lor, ceva în genul trăirii Apocalipsei transmise în direct.

În realitate, nimic din ceea ce se petrece acum nu e nou, nu e în premieră. Întîmplările și personajele de acum sînt repetări de rutină ale întîmplărilor și personajelor din postdecembrism.

Multe din cele ce se întîmplă acum și fac pe unii să jubileze și pe alții să se văicărească s-au petrecut în România încă de pe vremea lui Caragiale. Acesta a scris în chip genial că singura industrie care prosperă la noi e politica. Și tot el a observat, urmărind detașat patimile de o clipă stîrnite de faptele și evenimentele politice ale vremii sale, că românul trăiește cu patimă de chibiț politica. Jupîn Dumitrache o dă pe Zița de nevastă lui Rică Venturiano, pentru că acesta combate bine pe ciocoi. Jupîn Dumitrache e fan al PNL. Rică Venturiano e un gazetăraș de pripas, care pentru o friptură scrie ca în discursurile din Parlament și din Piețe ale Liberalilor. Jupîn Dumitrache e atît de înrăit în ura sa față de Conservatori, față de Ciocoi încît cade pe spate cînd descoperă în carne și oase pe autorul cufurelii publicistice anticiocoiești din Vocea Patriotului Național. E greu de imaginat că Jupîn Dumitrache ar fi fost de acord cu măritișul Ziței dacă Rică Venturiano ar fi lucrat la un ziar Conservator, la Timpul de exemplu.

Mihai Eminescu n-ar fi avut nici o șansă la mîna Ziței!

Din perspectiva propusă de Anca Mireanu mă amuză noua campanie de presă pentru ceea ce inițiatorii numesc Stoparea urii. Mă amuză alarma trasă în chestiunea războiului româno-român. Mai întîi pentru că tot publicistica și chiar proza lui Caragiale ne reamintesc că pe vremea României Mici violența politică trecea mult dincolo de violența verbală de azi. În România Mică a lui Carol I, care era scena literaturii lui Caragiale, românii chiar își spărgeau capetele din motive politice în demonstrații și contrademonstrații avînd drept vedete măcelarii și băieții de prăvălie. . Iată un exemplu, mai mult decît convingător, că pe vremea lui Carol I se putea vorbi de un război româno-român, căruia națiunea i-a supraviețuit pentru a trece ulterior prin zeci de asemenea momente de ură:

Isteria PNȚ față de ceea ce era autoritatea și întinderea în timp a Guvernării Brătianu.

Încăierările dintre legionari și jandarmi în campaniile electorale de după 1930.

Confruntările de stradă din anii 1944-1947, cînd atît comuniștii, cît și țărăniștii apelau la violențe.

Cine altcineva decît elevele de la Domnița Bălașa, delicate ca niște petale, aruncau în noiembrie 1945 cu sare în ochi soldaților care păzeau Palatul Regal?

Cine a trăit ca mine perioada postdecembristă în postură de istoric al clipei și are tăria de a fi minim detașat va descoperi că tot ceea ce întîmplă acum în relația TeFeLiști și PSD s-a mai întîmplat o dată în anii ’90. O spun eu, care în anii respectivi, am trăit antiFSN-ismul la același nivel de patimă oarbă la care trăiesc azi antiPSD-ismul TeFeLiștii de azi. Trebuie să recunosc. Am fost și eu un fel de TeFeList, unul al primilor ani postdecembriști, cînd sloganul „Fără violență!” dădea farmecul mișcărilor de stradă, cu flori și cămăși albe. Postdecembrismul s-a definit printr-o realitate care se repetă în mod halucinant. Partidele de Dreapta, promotoare ale unor politici fără nici o legătură cu România reală, pierd alegerile la sc or. Așa s-a întîmplat în 1990, în 1992, în 2000, în 2016. Cînd ajung la Guvernare își mărturisesc totala incapacitate de a administra România reală din simpul motiv că pentru ele, pentru formațiunile de Dreapta, România e cea din cafenele și mai nou de pe Facebook. Numai că ceea ce produce orgasme colective în redacțiile presei de Dreapta și între fătucile și guguștiucii care roiesc în jurul partidelor de Dreapta, nu înseamnă nimic pentru România reală. Huiduirea Gabrielei Firea a fost văzută de Realitatea Tv și de alte oficine aflate sub Înalta Protecție Prezidențială ca o mare greșeală a primăriței. Pariază cineva pe teza că România reală, cea care merge la vot și s-a uitat la televizor, a gustat huiduielile fără rost ale TeFeLiștilor?

Slăbiciunea partidelor de Dreapta și mai nou absența președintelui din marile dezbateri naționale au dat naștere unei exasperări prin nimic deosebite de cea din anii 90 față de regimul FSN. Ca și noi atunci, TeFeLiștii de azi se iluzionează că manifestațiile din Piața Victoriei, tot mai mult semănînd cu o ieșire la Plimbare în centrul urbei, înjurăturile de pe Facebook, delirurile lui Rareș Bogdan și delirurile Colonelesei, scremerile lui Ludovic Orban, vor duce la prăbușirea regimului. Așa ne iluzionam noi, TeFeLiștii anti-FSN din anii 90. Jubilam la orice inițiativă publicistică împotriva FSN, ne credeam mai deștepți decît masele FSN-iste, ne frecam palmele la fiecare incident pus la cale de ai noștri împotriva lui Iliescu.

Rezultatul?

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate

X