Partidul Mișcarea Populară a anunțat prin vocea noului său președinte că va avea un candidat în apropiatele alegeri prezidențiale: Cristian Diaconescu.
Privind din perspectiva rezultatelor obținute de PMP în recentele alegeri pentru Parlamentul European, șansele lui Cristian Diaconescu de a accede la cea mai înaltă funcție în stat par destul de reduse în condițiile în care, pentru intrarea într-un eventual tur doi de scrutin ar trebui să treacă de candidați care au în spate mașinării mult mai performante de vot cum sunt cele ale PSD și ale noii alianțe PNL-PDL. La o privire mai atentă, se poate însă observa această candidatură este mult mai interesantă decât pare.
Logica alegerilor prezidențiale este cu totul alta decât cea a alegerilor europarlamentare. Se poate spune că dintre toate tipurile de alegeri acestea stârnesc pasiunile cele mai mari, atrag cel mai mare număr de participanți în cabinele de vot. Or, după cum bine se știe, în România există o proporție uriașă din corpul electoral (aproximativ 60%) care nu s-a exprimat la alegerile organizate în ultimii ani. Cu siguranță, mulți dintre absenteiștii tradiționali se vor prezenta la urne însă în momentul în care în joc va fi chiar postul de Președinte al României. Pe de altă în acest tip de alegeri stricta apartenență la un partid este relevantă doar până la un punct, importante fiind într-o proporție zdrobitoare notorietatea, charisma, capacitatea candidatului de a oferi încredere și speranță electoratului. Ion Iliescu și Traian Băsescu, ar fi fost, probabil, aleși și dacă ar fi candidat ca independenți. Emil Constantinescu a nimerit pe o conjunctură foarte favorabilă, era aproape necunoscut la vremea scrutinului din 1996, dar a fost ales grație dorinței aproape disperate de schimbare resimțite de o bună parte a populației României de la momentul respectiv.
În ultimii ani viața politică românească a fost marcată de războiul pe viață și pe moarte dintre Traian Băsescu și Victor Ponta. De o parte apărătorii statului de drept, ai justiției indepedente, ai transparenței instituționale, prietenii Uniunii Europene și ai NATO, de cealaltă susținătorii „specificului românesc” în funcționarea instituțiilor democratice, ai aranjamentului constructiv și ai neamestecului Uniunii Europene și al NATO în treburile noastre interne. O Românie a regulilor stricte care trebuie respectate de toată lumea și o alta a retoricii populiste și colorate (gen Antena 3) în care, dincolo de șuvoiul de cuvinte, marii corupți se sustrag răspunderii juridice, iar amicii politici prosperă prin operațiuni dubioase situate mereu la limita legii sau cu un picior dincolo de ea. De o parte un electorat legalist, care împărtășește valorile și regulile de organizare și funcționare ale unei societăți specifice lumii occidentale, de cealaltă, speriații de modernitate, asistații sociali, adepții încremenirii într-un stil de viață balcanic, care presupune mâna întinsă, cerșetoria, peșcheșul, aranjamentele de tot felul, temenele în fața șefului, mândria națională. De o parte oamenii cu școală, care au călătorit în afara țării și au înțeles regulile de funcționare ale unui stat modern, de cealaltă partea populația mai puțin cultivată, pensionarii, asistații sociali, cei care se tem că cea mai mică schimbare i-ar putea lăsa fără mijloacele materiale ale subzistenței, pătura cea mai sensibilă la propaganda cu iz prăpăstios.
Nu e un secret pentru nimeni că reprezentanții „dreptei” susțin ceea ce aș reduce la formula „calea modernității”, în vremea ce electoratul „stângii” este cel al adepților „democrației orginale”, adică al celor speriați de modernitate. Machiavelli a spus-o încă din secolul al XVI-lea că cei care apără vechile cutume, care se tem de schimbare, sunt întotdeauna mult mai determinați să lupte decât cei care vor să impună noul. Pe fondul unei foarte bune organizări a PSD în teritoriu, se presupune, de aceea, că aproape toți fanii politicii lui Victor Ponta au ieșit la alegerile parlamentare din iarnă și la cele europarlamentare de la sfârșitul lunii mai. Bazinul electoral al PSD este, practic, secat și nu văd de unde ar mai putea scoate voturi alianța de stânga. De aici interesul pentru personaje de tip clovn, precum Dan Diaconescu. Este clar că acel candidat care va veni în alegeri cu ideile politice ale lui Victor Ponta va obține un număr apropiat de voturi și în turul 1 și în turul 2 de scrutin (comparabil cu cel de la europarlamentare) și va fi învins de candidatul dreptei, în cel de-al doilea tur, indiferent de numele lor.
În mod paradoxal, alianța (în perspectivă, fuziunea) PNL-PDL aduce mai multă suspiciune decât certitudine. PNL a fost unul dintre actorii principali ai verii 2012, când democrația românească a fost la un pas de colaps, iar Klaus Johannis, posibilul candidat al alianței în alegerile prezidențiale, nu-și reproșează în legătură cu acele evenimente care au speriat lumea civilizată decât ... „proasta comunicare”. Este argumentul PSD și al Antenei 3. Iar PDL a anunțat că va participa la ședința de omagiere a 150 de ani de la înființarea Senatului României, chiar dacă președintele acestei instituții, Călin Popescu Tăriceanu a anunțat că nu-l va invita la ceremonie pe președintele Traian Băsescu pentru că acesta a militat constant pentru desființarea senatului. Or, șeful statului a militat pentru punerea în practică a unui referendum, validat de Curtea Constituțională a României, prin care câteva milioane de români au cerut parlament unicameral cu maximul 300 de aleși. PDL se face părtaș la o mojicie de protocol pe motiv că șeful statului cere să se aplice voința poporului, legal exprimată prin referendum, validat de CCR? Direcția spre care se îndreaptă alianța PNL-PDL pare a fi mai degrabă USL decât ceea ce numeam „calea modernității”.
Pe acest fond, Cristian Diaconescu împarte, în cursa către Cotroceni, cam același culoar cu Mihai Răzvan Ungureanu. Are însă, în fața acestuia, câteva atu-uri importante. Primul dintre ele este susținerea explicită a președintelui în funcție. Capitalul de credibilitate al lui Traian Băsescu va fi mult mai ușor de absorbit de către candidatul la președinție susținut de acesta decât de un partid. Este un transfer de la om la om, cu atât mai credibil cu cât cei doi au colaborat ani de zile, umăr la umăr, pozițiile lor fiind identice. Inclusiv în vara de foc 2012. Din calitatea sa de șef al Cancelariei Președintelui României, Cristian Diaconescu a fost principalul colaborator al lui Traian Băsescu. Pe de altă parte, o bună parte din cariera politică a lui Cristian Diaconescu s-a scris în ceea ce astăzi reprezintă stânga politică. Există mii de oameni din PSD și PUNR care îl cunosc, alături de care a lucrat, care știu ce fel de om este și care sunt valorile sale călăuzitoare. Unii dintre ei, inevitabil sunt dezamăgiți astăzi de de felul cum merg lucrurile pe stânga, dar nu și-ar fi permis să voteze un om al dreptei pure și dure. Cel mai probabil, ar fi îngroșat rândurile absenteiștilor. Văzând un om al cărui număr poate este încă în agenda telefonului lor, cu siguranță, vor găsi o motivație suplimentară să iasă la vot. În fine, în cazul în care va deveni președinte, Cristian Diaconescu este omul cel mai bine plasat pentru a schimba majoritatea parlamentară. La nivel de PUNR și PSD posibilitățile sale de negociere sunt mai accesibile decât oricui, iar UDMR a dat mereu dovadă de realism politic. După ani de zile de război intern, în care doar că nu s-au tras focuri de armă (Doamne ajută!), Cristian Diaconescu poate deveni pacificatorul societății românești.
Adept dovedit al modernității, susținut deschis de Traian Băsescu, dar cu un trecut și destui adepți în actuala stângă politică, diplomat fin, cu o eleganță comportamentală naturală, fire neconflictuală, Cristian Diaconescu este astăzi, oricât ar părea de bizar, principalul favorit la câștigarea fotoliului de Președinte al României.
Recomandările noastre
