Editura Evenimentul si Capital

Patriotismul - grea treabă! | REFLEXUL DE CULTURĂ

Sever Voinescu
Autor: | | 1 Comentarii | 1204 Vizualizari

Există o scurtă proză a lui Borges care, îndrăznesc să cred, rezolvă definitiv problema definiției patriei. M-am iluzionat ani de zile că, prin extensie, rezolvă și marea problemă derivată, cea a patriotismului, dînd răspuns irevocabil întrebării „cum de cineva poate fi patriot?”.

Proza lui Borges se intitulează „Istoria războinicului şi a prizonierei” şi poate fi găsită întrunul din volumele de maturitate ale lui Borges, numit „Aleph”. În această bucată de proză, ni se prezintă două cazuri, care sînt opuse ca sens dar identice ca esență sau, cum spune autorul cu mult mai bine decît aș putea să o fac eu, „fața și reversul unei monede, pentru Dumnezeu egale”.

Despre primul caz, Borges ne spune că l-a aflat într-o carte a lui Croce. Este cazul lui Droctulft, un războinic longobard care participă la asediul Ravennei, în secolul al VI-lea sau al VIII-lea - sursele lui Borges sînt, desigur, borgesiene. Acest războinic, venit din întunericul reavăn al pădurilor nepătrunse, febril de energia păgînă a distrugerii, bîntuie alături de „ai săi” cîmpia nordică italiană ca să prăduiască, să siluiască, să ucidă, într-un delir pur al anarhiei. Însă trăieşte un şoc în faţa Ravennei, oraş în care vede ceva ce nu mai văzuse vreodată: „Vede ziua, marmura și chiparoșii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraș, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fîntîni, capiteluri și spații libere frumos ordonate.” - spune Borges. Ceva în sufletul inocent şi crud al sălbaticului se mişcă, ceva nebănuit se deşteaptă în el sau, poate, ceva din el ce fusese atît de evident încît părea natural se stinge pentru totdeauna. În timpul asediului, fermecat de Ravenna, Droctulft trece de partea ei şi moare apărînd- o, moare apărînd oraşul pe care venise să-l atace, împreună cu „ai săi”. I s-a construit un mormînt superb pe care s-a scris un epitaf în latină. Condus de instinctele sale pure, războinicul Droctulft nu avea nici cea mai vagă bănuială că poate exista ceva ce se numeşte istorie dar, din punctul de vedere al istoriei, el a avut dreptate, pentru că la capătul următoarelor secole, longobarzii „săi”, care l-au socotit trădător cu toate consecinţele teribile pe care această acuzaţie le poate avea la un trib germanic, au devenit lombarzi, ca şi locuitorii Ravennei şi apoi, cu toţii şi împreună cu alţii, italieni.

Al doilea caz ajunge la cunoştinţa scriitorului din povestirea bunicii sale, soţia colonelului Borges, comandant prin 1870 al frontierelor argentiniene de la nord şi de la apus. Este cazul unei indience, al cărei nume autorul nu ni-l dezvăluie, sau poate că nici nu îl știe, care era, de fapt, o englezoaică din Yorkshire. Părinții ei emigraseră la Buenos Aires iar ea, copilă fiind, fusese răpită în timpul uneia dintre invaziile de indieni care aveau loc cu oarecare obișnuință în orașele de la limita pampasului de atunci. Cincisprezece ani mai tîrziu, copila englezoaică devenise soţia unuia dintre cei mai bravi şefi de trib indieni, cu care avea doi copii şi era fericită. De altfel, acesta este şi răspunsul pe care indianca îl dă bunicii autorului, ea însăşi englezoiacă suferind de spleenul exilului marital de la marginea lumii, cînd aceasta îi propune să nu se mai întoarcă în sălbăticie, să îşi ia copiii şi să revină în Anglia. „Sînt fericită!”, i-a răspuns indianca, a întors spatele şi a plecat. În timp, în aceeaşi carne care îşi urma creşterea şi descreşterea, copila răpită se stinsese şi apăruse o femeie, care nu mai vorbea aproape deloc englezeşte, care se mîndrea cu soţul ei şef de trib şi cu copiii lor, care se îmbrăca şi păşea ca o indiancă şi care, ca ultim manifest de identitate, a comis un gest cît o declaraţie existenţială definitivă: „... într-o fermă, aproape de mlaştini, cineva jupuia o oaie. Ca într-un vis, indianca a trecut în goana calului. S-a aruncat la pămînt şi a băut sîngele cald. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că nu putea altfel, sau ca un semn de dispreţ şi de sfidare”.

Aceşti doi oameni, un barbar care şi-a părăsit tribul pentru oraşul sofisticat pe care trebuia să-l distrugă, murind ca să-l apere şi o englezoaică din Yorkshire care a fost răpită de barbarii sud-americani şi care a devenit fericită pentru că prizonieratul i-a dat ocazia să cunoască pritivismul, sînt modele de patriotism. Lecția lor îmi pare supremă și - știu cît risc să spun asta! - mă tulbură mai adînc decît o poezie de O. Goga sau un discurs al lui N. Iorga. Să te rupi din mediul tău natural și să se regăsești exact în condiția opusă, ba chiar să fii gata să-ți dai viața apărînd-o! - asta este, pentru mine, o mare poveste de patriotism. Cei mai mulți socotesc patriotismul un fel de datorie din naștere. Trebuie să te mîndrești cu ceea ce a ales Dumnezeu să fii. Dar, oare, nu știm deja că mîndria e una și iubirea e alta, iar în imperiul iubirii nu există „trebuie”? Trebuie să iubești țara în care te-ai născut și etnia din care faci parte! Asta, totuși, nu se poate… Nu zic că nu se întîmplă, dar nu există o obligație în acest sens.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate