Editura Evenimentul si Capital

Omul în meandrele partidului - versiunea Sartre

Sever Voinescu
Autor: | | 0 Comentarii | 660 Vizualizari

Imediat după al doilea război, comuniștii din Europa au simțit, acut, unele provocări de ordin moral venite din tumultuoșii ani de dinainte.

 De pildă, nu-și putuseră explica Pactul Hitler - Stalin. Desigur, Pactul era secret, dar inexplicabilă pentru comuniștii din toată Europa era insistența cu care Cominternul ordona, începînd cu august 1939, să nu cumva să se desfășoare acțiuni împotriva lui Hitler, jucînd cartea „pacifistă”. Vă dați seama cît de năuciți trebuie să fi fost comuniștii europeni, foarte mulți dintre ei fiind evrei, cînd propriul lor partid le interzicea să lupte împotriva lui dușmanului de moarte. Nu înțelegeau nimic! Cinic, Stalin căzuse la pace cu Hitler, iar ei, adoratorii lui Stalin, activiștii de partid, fără să știe bine de ce, primeau ordine de non-combat. Apoi, în timpul ocupației,  după ce, în 1941, a început crudul război sovieto-german și Cominternul a dezlănțuit haitele roșii împotriva haitelor negre, partidele comuniste s-au descurcat local, fiecare cum a putut. Unii au mai discutat pe sub masă cu ocupantul sau cu alte structuri politice de opoziție încă active din țările lor. Ba chiar și-au mai rezolvat rivalitățile interne cu denunțuri la Gestapo. Pe acest fond, sarabanda de condamnări și reabilitări de după război a fost amuțitoare, iar comuniștii vremii erau pur și simplu năuciți de schimbările de macaz venite de la Moscova. Vrînd să răspundă, cumva salvator, acestor meandre ale parcusului moral-ideologic al partidelor comuniste din Vest, Jean-Paul Sartre a dus pe scenă, în 1948, premiera absolută a piesei „Mîinile murdare”. Pentru el, degringolada morală a comuniștilor vest-europeni se lămurea prin repoziționări. „Mîinile murdare” pledează pentru ideea că istoria e absurdă, că iubirea îi potențează absurditatea și că salvarea stă într-o cinică repoziționare.

Sîntem în 1943 și Hugo este un tînăr membru al partidului comunist dintr-o țară ficțională, undeva în Estul Europei. Liderul carismatic și simpatic al partidului, Hoederer, începe tratative secrete cu alte forțe politice locale, inclusiv cu reprezentanți ai dreptei naționaliste, pentru a se coaliza împotriva ocupantului hitlerist. Alți lideri ai partidului, însă, cred că asta este o trădare. Hugo, care vrea să se afirme în partid, se înrolează în misiunea de a-l ucide pe Hoederer la ordinul rivalului său, Louis. Astfel, Hugo se apropie de Hoederer și devine secretarul acestuia. Relațiile dintre cei doi devin tot mai apropiate și, deși continuă să nu-i împărtășească tactica politică de a discuta cu dușmanii tradiționali pentru a lupta împreună împotriva ocupantului, Hugo simte că nu poate să-l ucidă, totuși, pe Hoederer. Ca și cum ar fi știut că Hugo ezită, Louis ordonă altcuiva să amplaseze o bombă care să-l ucidă pe Hoederer. Bomba explodează, dar Hoederer scapă. Hugo înțelege mesajul și se simte presat. Între timp, Hoederer își dă seama că Hugo a fost trimis pe lîngă el pentru ca, în cele din urmă, să-l ucidă. Dar și el simte că prietenia lor este foarte strînsă, acum. Exact în momentul în care Hugo e decis să-i spună totul lui Hoederer, îl surprinde pe acesta sărutînd-o pe soția sa, Jessica. Din cale afară de tulburat, Hugo nu mai stă pe gînduri și îl ucide pe Hoederer. Este imediat prins și trimis la închisoare pentru crimă. În 1945, în timp ce naziștii sînt alungați, Hugo iese din închisoare nefiind în stare nici el să priceapă, de fapt, de ce l-a ucis pe Hoederer. Se întîlnește cu Olga, o mai veche conducătoare a partidului care îl simpatiza. De fapt, Olga este trimisă de Louis să-l sondeze pe Hugo și să afle dacă este recuperabil sau nu pentru activitatea ulterioară de partid. Mai precis, Olga trebuie să-i testeze cinismul. În caz că nu e recuperabil, adică e incapabil de cinism, partidul îl va elimina și pe el. Hugo îi povestește Olgăi tot ce s-a întîmplat și, în schimb, află de la aceasta că, în cei doi ani pe care el i-a petrecut la închisoare, Moscova a stabilit că tactica lui Hoederer a fost foarte bună și au decis că va fi considerat un erou și va fi canonizat ca atare după război. Totuși, Louis rămîne important în partid. Și el are merite. Hugo nu mai înțelege nimic. Rămîne onest, deci confuz. Încearcă să clarifice lucrurile și nu poate decît să exclame, rîzînd isteric, „Totul e o farsă, nu-i așa?” Hugo este socotit irecuperabil și, deducem, va muri imediat după lăsarea cortinei. Sartre trage turta pe spuza lui, cum s-ar zice.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate