Editura Evenimentul si Capital

A fost odată ca niciodată Alexandru Condeescu | Istoriile lui Alex Stefanescu

Autor: | | 3 Comentarii | 1563 Vizualizari

În 2006, într-o zi fierbinte de august, eu şi Domniţa, aflaţi la mare, ne-am întâlnit întâmplător cu Teodor Meleşcanu, care ne-a invitat la o întâlnire a sa cu liberalii marcanţi din judeţul Constanţa.

Ca şi alţi oameni politici, Teodor Meleşcanu voia – cred – să aibă în anturajul său actori, cântăreţi sau chiar scriitori. Eu şi Domniţa ne-am dus la masa sărbătorească împreună cu bunul nostru prieten Alexandru Condeescu (critic și istoric literar, pe atunci director al Muzeului Național al Literaturii Române), despre care nimeni nu bănuia că exact peste un an avea să moară, desfigurat cumplit de cancer. În ziua aceea era vesel şi exuberant, păstrând totuşi, ca întotdeauna, o desăvârşită eleganţă în manifestări.

Teodor Meleşcanu (care stătea în capul mesei) m-a invitat lângă el, iar Domniţa şi Dan (aşa îi spuneam lui Alexandru Condeescu, folosind al doilea prenume al lui) au luat loc şi ei prin preajmă. Teodor Meleşcanu vorbea – cu competenţă, dar şi cu precauţie – despre politica externă a României, iar liberalii din partea locului îl ascultau cu sfinţenie. M-am uitat mai atent la ei şi am observat cu câtă grijă se ferchezuiseră pentru întâlnirea cu importantul oaspete. Veniseră cu soţiile, care, la rândul lor, erau îmbrăcate în rochii de gală şi aveau coafuri pretenţioase, deşi banchetul se desfăşura în aer liber, pe o terasă cu multă verdeaţă. Din când în când, câte un liberal spunea ceva bine gândit, ca să atragă atenţia şefului. Acesta asculta cu luare aminte sau, în orice caz, dădea impresia că ascultă, potrivit uzanţelor învăţate în lunga lui carieră de diplomat.

FOTO: Ada Condeescu

În acea atmosferă de evlavie politică, eu, Domniţa şi Dan ne-am angajat într- o activitate secretă, cu totul străină de solemnitatea momentului. Ne-am apucat să capturăm sticlele de suc goale de pe masă şi să le ascundem în: poşeta încăpătoare a Domniţei, buzunarele de la pantalonii mei, o pungă de plastic cu inscripţia Whinston aflată asupra lui Dan. Ne prefăceam că urmărim, nemişcaţi ca nişte statui, discuţia politică, dar mâinile noastre acţionau necontenit. Dan, de exemplu, cu aerul că vrea să îi toarne suc Domniţei în pahar, lua o sticlă în care mai era puţin lichid, o golea complet, îi înşuruba capacul şi apoi se juca neglijent cu ea, până când o pasa Domniţei, care o strecura în poşetă. Eu, la rândul meu, luam o sticlă deja goală, de lângă mine, o aşezam jos, lângă piciorul mesei, dând de înţeles că nu am loc pe masă să-mi aşez coatele, iar Dan, uitându-se fix în ochii vorbitorului din acel moment, o găsea pe pipăite şi o băga în sacoşa de plastic.

Nu era la mijloc nimic necinstit, sucul se vinde oricum cu sticlă cu tot. Întrebarea este de ce ne agitam atât. Pentru că Domniţa avea nevoie de sticle cu capac, în care să pună sucul de roşii pentru iarnă, iar şi eu şi Dan, parodiind stilul cavaleresc, o slujeam cu credinţă.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate