„Ofensiva șarmului.” Expresia a fost reluată până la sațietate de presa din toată lumea pentru a zugrăvi descinderea surorii lui Kim Jong-un la Jocurile Olimpice.

Un bizar entuziasm mediatic a înconjurat-o pe duduia cu față colțoasă și privire înghețată de aspidă care fixează un brotac prostănac. Exaltarea jurnalistică s-a extins imediat și asupra majoretelor de protocol nord-coreene, ale căror mișcări măiastre, perfect sincronizate, le-au propulsat de la orgiile grangurilor comuniști de la Phenian în tribunele de la Pyeongchang, asupra modeștilor sportivi nord-coreeni și în general asupra tuturor trimișilor lui Kim în Coreea de Sud, indiferent de funcție și grad.

Prin procură, Kim Jong-un a fost adevărata vedetă a Jocurilor Olimpice, iar ziariștii s-au străduit din răsputeri să le creeze dictatorului din Nord și regimului său o imagine cât mai omenoasă. Grație eforturilor presei, umbra lui Kim a plutit peste arenele din Pyeongchang, pufoasă și rozalie, ca o mascotă prietenoasă.

Uitate au fost cele șase experiențe nucleare, uitate rachetele care brăzdează cerul Asiei în toate părțile, uitate veștile despre cruzimile inimaginabile, uitate mărturiile fugiților despre infernul nord-coreean! Noua directivă Occidentală pare a fi umanizarea lui Kim.

Semnale existau dinainte. Avertismentele repetate ale lui Trump la adresa micului dictator atomic au fost tratate de presă și de cancelariile internaționale cu o asprime mai mare decât testele nucleare de la Phenian. Nu Kim, ci Trump amenința lumea. Nu Kim, ci Trump a fost batjocorit pentru disputa pe seama dimensiunilor respective ale butoanelor nucleare. În ultimele luni, a plouat cu analize și declarații care trebuiau să ne convingă că în nici un caz soluția la criza nord-coreeană nu poate fi forța, deși tocmai blândețea abulică a lui Obama și a aliaților săi occidentali este cea care i-a permis lui Kim să fabrice Bomba cu Hidrogen și rachetele balistice intercontinentale care pot lovi America.

Când administrația Trump a început amplasarea de sisteme antiaeriene THAAD în Coreea de Sud, pentru a-și proteja aliata de rachetele Nordului, zeci și zeci de mii de sud-coreeni au ieșit pe străzi să protesteze, amintind frapant de America „Erei Vietnam”.

Pe 8 februarie, cu o zi înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice și cu o zi înainte ca sora lui Kim să se pogoare în Coreea de Sud, frati-su organiza la Phenian o paradă militară pompoasă, pentru a prăznui 70 de ani de la întemeierea armatei populare. Printre rachetele etalate de Kim era și una care semăna izbitor cu Hyunmoo II, un tip de rachetă balistică din dotarea sud-coreeană. Experții au afirmat că, foarte probabil, planurile acesteia au fost furate prin piraterie cibernetică.

Rachetele nord-coreene care seamănă bizat de mult cu Hyunmoo II

Se poate imagina un afront mai mare? Și totuși regimul sud-coreean nu a zis nici „pâs”, iar președintelui Moon Jae-in nu i s-a micșorat nici cu un milimetru zâmbetul lătăreț atunci când i-a strâns mâna duduii cu privire de reptilă. Mai mult, el a insistat pe lângă Trump să amâne manevrele militare pentru a nu-l supăra pe vecinul care acceptase cu atâta generozitate să participe la Jocuri.

Vechiul „Sindrom Vietnam”, de gudurare a Occidentului pe lângă dictatori și tirani, s-a agravat după încheierea Războiului Rece. Lumea civilizată, care se presupune că a câștigat conflagrația ideologică, tremură din nou când i se bate cu pantoful în masă și dă din coadă cu recunoștință când un satrap binevoiește să-i întindă două degete să le sărute.

Corectitudinea Politică, ideologie care propovăduiește supunerea bărbatului alb, creștin și heterosexual, își arată roadele. Tirani fără scrupule, când este să întoarcă societatea occidentală cu rădăcinile în sus, liderii occidentali se transformă brusc în rândași în fața altor zbiri mai mari sau mai mici din restul lumii.

Kim Jong-un este doar un exemplu. Prototipul este însă Recep Tayyip Erdogan, cel care zilele trecute îi explica unei fetițe de șase ani binefacerile martiriului pentru Allah.

Nici un lider occidental nu crâcnește în fața lui Erdogan. Protestele lumii civilizate față de valurile de epurări și arestări din Turcia, țară membră NATO (umbrela democrației!), seamănă mai degrabă cu niște jalnice scheunături. Când cel care se visează noul Calif al lumii islamice a bătut cu pumnul în masa Europei amenințând că dacă UE întrerupe negocierile de aderare cu Turcia dă drumul pe continent la trei milioane de refugiați („ce o să faceți, îi împușcați?” a răcnit el), Europa nu i-a retezat-o bărbătește, nu i-a spus că este capabilă să-și apere și singură frontierele, ci și-a băgat umilă coada între picioare. În acest moment, negocierile de aderare ale Turciei la UE, deși anemice, nu sunt întrerupte.

Iar Erdogan, fost șofer de transport în comun, continuă să amenințe pe toată lumea pentru că vede că toți se tem de răcnetele lui.

Un alt tiran în fața căruia se gudură Occidentul este Vladimir Putin. E drept, un tiran de alt gen decât primii doi: ceva mai spilcuit, mai rafinat. De neuitat este momentul din martie 2012, când Obama a fost surprins în timp ce-l ruga pe Medvedev să-i transmită lui Putin că va manifesta „mai multă flexibilitate” după ce va câștiga al doilea mandat, inclusiv în domeniul armamentului strategic.

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de retorica agresivă a Occidentului față de Putin și nici de sancțiunile instituite după conflictul din Ucraina și anexarea Crimeii. Sunt doar o fațadă. Astăzi, nimeni nu mai crede cu adevărat că este posibilă o revenire a Crimeii sub tutela Kievului. Însă Occidentul trebuia să lase măcar impresia că nu trece ușor cu vederea această brutală modificare de frontiere.

În realitate, însă, așa cum tot mai mulți lideri europeni (în frunte cu Juncker) o recunosc, UE are prea multă nevoie de Rusia pentru a-și permite o izolare a acesteia. Iar unul dintre marile motive este gazoductul Nord Stream II, care va aduce gazele rusești în Germania, ocolind (ce să vezi?) Ucraina.

În iunie 2017, Angela Merkel a reacționat violent la intenția Statelor Unite de a institui noi sancțiuni împotriva Rusiei și a amenințat (!) Washingtonul cu represalii. „Acest lucru nu trebuie să se întâmple”, a avertizat sumbru Stefenn Seibert, purtătorul de cuvânt al cancelarei. Pentru ca ministra Economiei, Brigitte Zypries, să declare că Berlinul se va gândi la contra-măsuri, în cazul în care Trump aprobă sancțiunile împotriva Moscovei: „Dacă o face, va trebui să analizăm ce măsuri vom lua.”

Nici retorica agresivă a lui Obama la adresa lui Putin, din 2014 încoace, nu trebuie să ne păcălească. La urma urmei, sub președinția lui și cu aprobarea administrației lui, America a cedat 20% din rezervele sale de uraniu Rusiei. Același Obama nu a mișcat un deget în septembrie 2015, când Moscova a intrat ca în brânză în războiul din Siria.

Astăzi, Trump face eforturi disperate să readucă Statele Unite în cărți în Orientul Mijlociu, acolo unde Putin a ajuns să facă toate jocurile, după ani întregi de figurație și vorbe goale ale lui Obama, Merkel, Hollande etc.

De altfel, Donald Trump este singurul om de mână forte față de care liderii și presa occidentală (același lucru!) nu manifestă „Sindromul Vietnam”. Dacă în fața lui Kim, Erdogan, Putin, cotarlele chelălăie și se gudură spăsite, în fața lui Trump turbează. Înebunesc. Rup lanțul.

Explicația este simplă: Trump le amenință Supunerea.