La spital, în fața unui cabinet, o țigancă (gaboriță) cu doi copii cam de aceeași vârstă, 6-7 ani.
Amândoi, frumoși foc. Unul, cel bolnav, cumințel, tot ofta. Mama nu mai știa cum să-l copleșească, oblojească. Celălalt, drac împielițat. Se vedea clar că este gelos din cauză că atenția mamei era canalizată spre cel bolnăvior. Se ocupa și de el, în sensul că-l amenința că nu-i mai ia nimic dacă nu se potolește. Nici nu o băga în seamă. La un moment dat, țiganca-i spune celui sănătos să aibă grijă de fratele lui că ea are o treabă și dusă a fost. Și a început cel sănătos să se comporte cu fratele lui exact cum se comporta mama: îl giugiulea, îl mângâia, îl încuraja, îl pupa. Mă gândeam că femeia a plecat în lume și am ieșit să mă uit. Era la două coridoare distanță. „Are grijă de el, nu?”, m-a întrebat. „Da, are”. „Foarte bine”. Eu sunt convinsă că femeia asta nu a fost la cursuri, să dea o căciulă de bani să audă citate motivaționale și uite cum știe să-și responsabilizeze copiii.
Și mi-am amintit că acum doi ani am fost la un curs despre mamele - femei de carieră vs. mamele- mame. Și a fost adusă și o gaboriță. A ascultat ea vreo două ore discuții elevate. Când i-a venit rândul să spună ceva, a zis doar atât: „Eu cred că copiii acestor doamne au probleme pentru că nu au fuste de care să se țină, că doamnele au pantaloni sau fuste scurte și strâmte”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
