Editura Evenimentul si Capital

O idilă | REFLEXUL DE CULTURĂ

Sever Voinescu
Autor: | | 3 Comentarii | 642 Vizualizari

În dimineața zilei de 25 decembrie 1870, Cosima Wagner a fost trezită din somn de sunetul unei muzici de o tulburătoare frumusețe.

 O orchestră de cameră cînta în fața ușilor dormitorului ei, din vila de pe malul lacului Lucerna în care se stabilise cu vechiul ei iubit, dar proaspătul ei soț, Richard Wagner. Compozitorul fusese exilat în Elveția încă din 1866 și, ciudată situație, locuia aici mai ales pe banii celui care îl exilase, adoratorul său, principele Ludwig al II-lea al Bavariei.

Mulți biografi spun că Ludwig al IIlea era nebun, genul de tiran capricios, și Wagner pătimea din cauza asta. Adevărul este că Ludwig al II-lea, homosexual, se îndrăgostise de Wagner, iar compozitorul, în stilu- i cunoscut, specula destul de cinic în propriul folos această slăbiciune a foarte tînărului principe. Sigur că Ludwig al II-lea avea o natură instabilă și un psihic cam dezechilibrat, dar la fel de sigur este că Wagner nu a făcut nimic altceva decît să se folosească de această instabilitate în cel mai pragmatic mod cu putință. Pentru că Ludwig al II-lea devenise un fel de păpușă jalnică în mîinile titanului, anturajul politic bavarez l-a forțat pe principe să-l surghiunească pe Wagner. Comportamentul său scandalos și cheltuielile sale extravagante au scandalizat pe bună dreptate nobilimea muncheneză. Mulți uită să aminească un episod dramatic: forțat fiind să-l exileze pe compozitor, Ludwig i-a spus cu lacrimi în ochi că vrea să abdice și să fugă împreună în lume. Sigur, Wagner l-a potolit - era cu mult mai bine să nu abdice, să-l trimită pe el în exil în Elveția și să-i acopere, discret, cheltuielile suferinței exilului. Ceea ce s-a și întîmplat. Exilul lui Wagner, așadar, era un fel de colivie de aur cu ușița deschisă permanent. Și aici, pentru prima dată, inima vijelioasă a lui Wagner a cunoscut răgazul împlinirii.

În acea dimineață de Crăciun, Cosima avea toate motivele să se simtă minunat. Era ziua ei (împlinea 33 de ani), de cîteva luni pusese capăt îndelungatei agonii care fusese mariajul cu Hans von Bullow, se căsătorise cu Wagner, iubirea vieții ei, cu care care avea deja trei copii (da, da, în timpul mariajului cu von Bullow, Cosima a născut trei copii lui Wagner!). Ultimul lor copil, un băiețel care se apropia în acel moment de doi anișori, se numea, (cum altfel?) Siegfried. Lucra intens și cu bune rezultate preliminare la reapropierea dintre tatăl ei, Franz Liszt, și soțul ei , Richard Wagner. După ce fuseseră extrem de apropiați, cei doi se răciseră de tot unul față de altul - nu-și mai vorbeau de 9 ani! Dar Cosima îi readucea, încet-încet, aproape. Așadar, o dimineață perfectă pentru doamna Wagner și acum, iată, această muzică…

Cîteva motive din muzica pe care o auzea în acea dimineață îi erau cunoscute Cosimei, (le auzise în opera „Siegfried”), dar muzica, în ansamblul ei, era nouă, proaspătă și de o limpede profunzime. Cînd muzica s-a terminat, Richard Wagner a intrat în dormitor împreună cu copiii și i-a dăruit Cosimei partitura. Era, desigur, cadoul său de ziua ei. Pe prima pagină a partiturii scria: „Tribschen Idyll, cu cîntecul de păsărele al lui Fidi și cu răsăritul portocaliu, ca un cadou simfonic cu urări de aniversare de la Richard al Cosimei pentru Cosima lui Richard”. Istoricii au decriptat ușor: Tribschen era numele micii localități elvețiene unde locuiau, Fidi era numele de alint al micului Siegfried, cîntecul păsărilor evoca o scenă anume din opera „Siegfried”, iar răsăritul portocaliu se referea la acea dimineață din 1864 cînd Cosima a căzut, pentru prima dată, în brațele lui Wagner.

Ca să execute acest cadou, Wagner convocase în zori o mică orchestră: 13 muzicieni de la Zurich Tonhalle Orchestra sub conducerea tînărului lor dirijor, Hans Richter, cel care, ani mai tîrziu, va ajunge unul dintre cei mai mari dirijori wagnerieni din istorie. La un moment dat, după jumătatea opusului, se aude o trompetă – ceva cu totul neașteptat pentru că, pînă acolo, acest instrument nu cîntă și, după cele cîteva măsuri care îi sînt scrise, nici nu va mai cînta. Ei bine, Hans Richter a învățat să cînte la trompetă anume pentru a interpreta el acest moment. Ca să repete fără să fie auzit, se spune, lua o barcă, vîslea pînă în mijlocul lacului Lucerna și acolo repeta în voie. Greu de crezut – totuși, era decembrie. Dar, chiar dacă e greu de crezut, e frumos, ca poveste.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate