Dan Ciachir şi-a strâns într-un volum o parte din cronicile ortodoxe semnate în Ziarul Ziua. Un eveniment editorial excepţional.

Când Ziarul Ziua a apărut în ultima zi a anului 2007 pe prima pagină cu un titlu scris cu litere de-o şchioapă – „Biserica – ţintă” – multora le-a rămas sarmaua în gât. Sub semnătura lui Dan Ciachir, cotidianul publica un amplu rechizitoriu, aspru, documentat şi argumentat, la adresa unui capitol-cheie din Raportul Tismăneanu: „Regimul comunist şi cultele religioase”. Trecuse un an de la şedinţa Parlamentului în care preşedintele Traian Băsescu şi, cu puţine excepţii, majoritatea criticilor  la adresa opului de 665 de pagini semnat de Tismăneanu & co. veniseră dinspre stânga comunistoidă. Celelalte, puţine, fuseseră formulate în reviste de specialitate, cu tiraj infim.

Or, acum, un intelectual îmbisericit de talia lui Dan Ciachir scotea la lumină, într-un cotidian de mare tiraj, recunoscut pentru atitudinea sa anticomunistă, nu doar gravele lacune de cultură ale autorilor Raportului, ci şi reaua-credinţă (!) a acestora. Iată cum rezuma coperta Ziua conţinutul celor două pagini de ziar: «Comisia Tismăneanu a dat dovadă de rea-voinţă, ignoranţă şi manipulare pentru a pune la zid Biserica Ortodoxă Română – Ca să-şi atingă scopurile, autorii Raportului au renunţat la obiectivitate pentru a vâna doar compromisurile ierarhilor ortodocşi, în special ale patriarhilor – Un moment istoric precum cel în care PF Teoctist l-a sfidat pe Ceauşescu şi l-a vizitat pe Papa Ioan Paul al II-lea, în ianuarie 1989, este uitat – Dimensiunea prigoanei dezlănţuite de regimul comunist asupra Bisericii naţionale este trecută cu vederea – Raportul nu spune un cuvânt despre preoţii ortodocşi omorâţi în bătaie la anchetă sau executaţi la Jilava prin sentinţă judecătorească – „Experţii” folosesc sintagma „disidenţă religioasă” fără a băga de seamă că semnifică erezie şi nu împotrivire politică, aşa cum au vrut să scrie – Reaua-voinţă merge până acolo încât cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, Dumitru Stăniloae, este evaluat drept un „recuperat”, autor de „lucrări penibile”.»

 

Între timp, Ziarul Ziua şi-a încetat apariţia, iar stupide dispute juridice legate de insolvenţă fac ca accesarea arhivei să se facă extrem de dificil. O pierdere uriaşă pentru presa românească.

Apariţia la Editura Timpul a unei selecţii din „Cronicile ortodoxe”, semnate săptămânal, timp de mai bine de trei ani (iunie 2005 – august 2008), de Dan Ciachir în Ziua reprezintă şi din acest motiv un eveniment. Titlul volumului: evident, „Biserica – ţintă”.

Recitind aceste texte, vechi de zece ani, am fost frapat de prospeţimea şi actualitatea lor. Iată de pildă ce scria Dan Ciachir în ziua, pe 7 februarie 2007: «Pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era „politic” să fii perceput credincios. Astăzi nu este „european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un şpriţ penibil şi mizerabil. Face hermeneutică şi istorie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, concede babei Rada frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici cu înclinaţia lui pentru „dezbateri”... Iar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac pe hartă. Intelectualul nostru nu are priză la popor pentru că nu-i cunoaşte credinţa. N-o are de 150 de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelaşi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat „Solidaritatea”. Între popor şi belferi nu avem decât dialogul surzilor.»

Iată de ce intelectualii de tipul celor descrişi mai sus, şi care sunt, vai, atât de mulţi şi gălăgioşi, nu-l înghit pe Dan Ciachir şi pe alţii ca el, care îl pun pe Dumnezeu înaintea Comisiei Europene. Şi nu iubesc nici Biserica. Pentru că aceasta refuză să-i asculte, să se conformeze stupidelor lor pretenţii de a se „moderniza”.

«De peste un deceniu citim în ziare sau auzim în diferite emisiuni», scria Ciachir în Ziua, încă de pe 21 septembrie 2005, «că Biserica Ortodoxă trebuie să se modernizeze, să se restructureze, ba chiar să se reformeze. În istoria creştinismului, reformă este sinonim cu schismă. Prin binecunoscuta-i Reformă, Luther s-a rupt de Biserica Romano-Catolică şi a început atunci, în secolul XVI, un proces de dezagregare şi denaturare eclezială care continuă şi astăzi. Putem pretinde reformarea unei instituţii seculare atunci când ea se află în decădere sau în impas, dar dacă avem puţin respect faţă de vocabular nu putem să-i cerem acest lucru unei Biserici. Putem socoti Biserica o „instituţie”, dar una divino-umana, croită după alte calapoade şi măsuri decât Parlamentul sau ministerele. De aici şi absurditatea de a pune în sondaje Biserica, al cărei conducător este Dumnezeu, pe picior de egalitate, de pildă, cu Preşedinţia, care este o creaţie omenească, efemeră, şi este condusă de un om (...) Nu este nici un secret că invitaţia la „reformarea” Bisericii nu vine de la oameni care merg la biserică şi o mărturisesc, fie ei ţărani sau intelectuali proeminenţi. Invitaţia aceasta purcede, invariabil, de la publicişti, analişti politici sau băgători de seamă ai Societăţii civile.»

Şi cum ar putea fi privit cu simpatie Dan Ciachir de cercurile zurbagiilor Stângii, când este atât de incorect politic? Iată de pildă un fragment din tableta intitulată „Frigiditate şi ateism”:

«De peste o sută de ani, în ţările şi în mediile sărăcite duhovniceşte, adică protestante şi neoprotestante, o parte dintre femei vor să fie altceva decât sunt. Aşa a apărut curentul feminist, care-i o consecinţă a lipsei de feminitate. Femeile acestea nu mai vor să se folosească de armele lor clasice, ci tind către un statut cvasi-asexuat. Protestează, mărşăluiesc, vociferează, ţin discursuri, vor să fie ca bărbaţii, nu ştiu de Maica Domnului, nici de Dumnezeu... Nu trebuie cine ştie ce subtilitate analitică pentru a vedea că activistelor feminismului, care au ceva oţărât şi deshidratat când se manifestă, le lipseşte graţia, fantezia îmbrăcăminţii, unda unui parfum bine ales, echivocul decent, pentru a nu pomeni decât câteva elemente dintr-un vast şi variat arsenal. Copii nu prea au feministele, adesea nici soţ, nici prieten de inimă, dacă ar merge la duhovnic poate că nu ar avea ce să mărturisească, în afară de vanitate. Comunismul a avut şi el o reacţie împotriva feminităţii, vrând să masculinizeze femeia prin practicarea unor meserii bărbăteşti: tractoristă, sondoriţă, tăietoare cu drujba de copaci, dar şi activistă sau anchetator la Securitate. Trecute, stătute, ţepene, pieptănate invariabil cu coc, Ghizela Vass, Alexandrina Găinuţă, Suzana Gâdea sau Aneta Spornic ar fi făcut casă bună, fiziceşte dacă nu şi ideologiceşte, cu feministele occidentale de azi. Îmi amintesc dintr-un roman al lui Teodor Mazilu scena unei chermeze de activişti şi activiste din anii '50, în care, la spartul chefului, o participantă abţiguită strigă în gura mare: „Tovarăşi, vreau şi eu un bărbat!”. C'etait le cri du coeur.

Frigiditatea merge mână în mână cu ateismul, tot aşa cum, în alt plan, neputinţe de altă natură merg mână în mână cu pornografia şi pornologia. Cel mai durabil aforism al lui Cioran este acela în care a spus, în ultima sa carte, că pornografia este impotenţă sindicalizată.»

Probabil că cea mai mare calitate a lui Dan Ciachir este „mărturisirea”: el nu se retrage în liniştea bibliotecii sau a bisericii, scârbit de slinul tot mai gros al secularizării care năpădeşte şi societatea noastră; dimpotrivă, „iese la bătaie”, asemenea spadasinului căruia pădurea de lame tăioase din faţă nu face decât să îi aţâţe cheful de luptă.

Iată:

«Legătura strânsă dintre români şi Biserica lor, oamenii politici, ziarele, televiziunile caută să şi-o explice aplicând metode şi cântare aduse de prin alte părţi şi adaptate prost la realităţi. Aşa se face că în preajma marilor sărbători creştine, credinţei majoritase i se răspunde cu documentare protestante sălcii, cu romane sau cărţi despre viaţa Mântuitorului bune de urmărit (sau de citit) la Sydney sau Amsterdam. Cu discursuri „raţionaliste” şi fade excelente pentru intelectualii agnostici sau pentru un public care stă în faţa televizorului în pijama, duminică dimineaţa, nu pentru credincioşii care copleşesc bisericile. Desigur, aspectul nu este nou şi ţine de mimetismul local. Cu puţine şi cunoscute excepţii, în România modernă, „elitele” – îndeosebi intelectualii – s-au manifestat oportunist în raport cu cei mulţi. De aceea, ascendentul lor asupra acestora a rămas teoretic, frigid şi abstract.»

Citindu-l şi recitindu-l pe Dan Ciachir, tu, om normal, luat în fiecare zi la ţintă de artileria cu zoaie propagandistice, încerci o delicioasă stare de bine: te simţi răcorit!