Nostalgizarea unor epoci trecute este un fenomen des întâlnit în ziua de astăzi.
Dar dacă festivalurile medievale desfășurate în Europa reprezintă un omagiu adus unei perioade determinative pentru contemporaneitate, în spațiul estic, aceasta reprezintă o trăire de zi cu zi și o formă de protest față de actuala situație, nesatisfăcătoare pentru mulți. Inevitabil, fenomenul a fost cu succes speculat de politic, care creează iscusit iluzia unei posibile reveniri la o perioadă ori alta, în care populația, demoralizată și sărăcită spiritual de regimul sovietic, crede ca într-un „Mesia” modern. Republica Moldova nu numai că nu a fost ocolită, ci este un exemplu original al acestor manifestări, din cauza absolutei incertitudini a rostului său în istoria omenirii.
Diviziunea din sânul societății s-a răsfrânt organic și asupra nostalgismului moldovenilor, care se rezumă la simpla frază „când ne-o fost mai bine”. Pentru majoritatea, „binele” absolut a fost perioada sovietică (când erau plătite pensii, oamenii aveau de lucru etc.). Unii își mai amintesc de perioada interbelică, atunci când poporul român era unit și atrocitățile care urmau să vină încă nu distrusese coloana spirituală a basarabenilor. Desigur, fiecare epoca își are elementele sale pozitive și negative și nici chiar în cea sovietică, în unele perioade, nu a fost răul absolut, spiritul uman având până la urmă proprietatea de a se adapta oricărui anturaj. Dar nostalgismul a fost puternic îmbibat cu subiectivism și exagerare, în care până și cei care au trăit epoca le-au asimilat. Înfloritoarea Moldovă Sovietică, un „strugure pe harta uniunii”, unde nu exista șomaj, pensiile asigurau subzistența, iar sentimentul viețuirii într-o mare putere crea o mândrie pentru toate marile „realizări” ale sistemului sovietic, ascundea deportările și foametea, nimicirea satului moldovenesc prin colectivizare, distrugerea morală a populației, înrobirea ei sistemului omnipotent și statutul inferior pe care moldovenii l-au avut mereu față de „fratele mai mare” eliberator și civilizator. Însă ultima parte este uitată de moldoveni, deportații erau niște „dușmani ai poporului”, foamete nu a fost, iar colhozul îl asigura pe țăran cu de toate și-l scutea de grija gospodăriei.
Exagerările ating uneori limite temporale semnificative. Se visează la o oarecare Moldovă Mare prosperă, desigur, în parteneriat strâns cu Rusia, unii ajungând și până la Dacia, care ar fi băgat „frica” în Roma zi și noapte. Dar când oare a fost „bine” pe aceste meleaguri? Până în secolul XIV, niciun stat nu s-a statornicit pe teritoriul dintre Prut și Nistru. Acesta stătea chiar în calea migratorilor asiatici, și au trecut prin ea numeroase triburi, de la sarmați până la tătaro-mongoli. Și mai târziu, despre ce viață bună se poate vorbi în Moldova medievală, dacă Ștefan cel Mare ducea războaie în fiecare an și toate pe teritoriul Moldovei. S-a văzut vreodată un teatru de război să strălucească în prosperitate? Cât despre teoria prieteniei seculare cu Rusia, care ar fi adus prosperitatea, aceasta nu suportă nicio critică. Este adevărat că primele contacte cu Moscova le are încă Petru Mușat, iar Ștefan își va căsători fiica cu un țarevici moscovit și probabil ar fi încheiat o alianță anti-tătară cu cneazul. Dar asemenea tratate domnul le-a încheiat cu toți vecinii, iar despre un ajutor rus nici nu putea fi vorba. Dacă tătarii ajungeau la Suceava într-o săptămână, atunci mesagerul care să anunțe invazia ar fi ajuns la Moscova abia peste o lună, în cel mai bun caz. Dimitrie Cantemir a gustat din plin prețul alianței cu Petru cel Mare, în exil, iar Rusia nu a ajuns la Nistru decât la sfârșitul secolului XVIII, și în curând după aceasta a dezmembrat Țara Moldovei.
Ne puteți urmări și pe Google News
Exagerările și interpretările se transformă uneori lin în legende. „Bine” a fost când românii au plecat, iar rușii încă n-au venit, spun unii. Dar unde au găsit ei o asemenea perioadă, în care epocă și în ce dimensiune, rămâne o enigmă a existențialității. Este adevărat că au fost situații opuse, când rușii plecaseră (cel puțin formal și parțial) iar alții n-au venit. De altfel, astăzi trăim într-o asemenea perioadă, și vedem cât de bine se descurcă Republica Moldova singură.
Astfel, observăm că bine Basarabiei practic nu i-a fost niciodată și nu trebuie învinovățiți acum guvernanții de azi, de ieri sau de mâine. Vina aparține mai mult populației, incapabilă de două secole să se hotărască cine este și cu cine este. Unii visează „Moldove” uriașe, alții civilizații ortodoxe (dar prea puțin creștine), alții uniuni cât mai sovietice, dar niciunul nu conștientizează că trăim nu în secolul XV și nici în timpul Războiului Mondial, ci în Republica Moldova începutului de secol XXI. Deci, cum spuneau latinii: „Festina lente” (Grăbește-te încet).
Recomandările noastre
