Editura Evenimentul si Capital

Nicolae Ceaușescu ar fi știut să oprească distrugerea României în Razboiul SRI-SIE | ANTI-OPINIE

Mirel Curea
Autor: | | 20 Comentarii | 7881 Vizualizari

Asistăm zilele acestea la o confruntare aproape la vedere între principalele servicii de informații interne și externe ale României, SRI și SIE. Câțiva ani, SRI, prin DNA și ÎCCJ, brațele sale înarmate cu cătușe, mandate de arestare și hotărâri judecatorești definitive, cu sprijinul presei „deontoloage” și a ONG-urilor „frumoase și libere”, a reușit să decimeze tot ceea ce a însemnat om de afaceri, politician sau proprietar media apropiat sau posibil apropiat al SIE.

Cei din spionajul extern nu au stat nici ei cu mâinile în sân, s-au apărat cum au putut, dar au punctat palid și au acumulat serioase frustrări. Cei mai mulți dintre români au luat în serios paravanul vopsit în culorile luptei anti-corupție, cu care SRI și-a camuflat artileria și nu au înțeles că în dosul acestui paravan nu stă nimic altceva decât ambiția patologică de putere a doi șefi aflați la conducerea SRI și DNA, generalul Florian Coldea și procurorul Codruța Kovesi. În ultimele luni, însă, SIE și-a căpătat suflul, a minat serios „câmpul tactic” advers și a început să arunce în aer pătrățele din partea tablei de șah a adversarului. Scoaterea SRI din procesul de întocmire a dosarelor DNA și Afacerea Black Cube sunt doar două lovituri năucitoare reușite de echipa spionilor.

Tentația serviciilor de informații de a acapara puterea în stat este un fenomen des întâlnit în istorie. Având la îndemână ambele cele mai importante resurse cu putință, informație și bani, cumva fenomenul este firesc. Chiar și cei mai drastici dictatori s-au lovit de pericolul ca serviciile de informații să cuprindă metastatic instituțiile de putere, să le preia frâiele în folos propriu în vederea accesului în Olimp. Stalin, pentru a-și putea păstra puterea absolută, epura periodic serviciile de informații ale Uniunii Sovietice, cu un glonț în țeastă tras șefilor acestora, în urma unor simulacre de procese.


Încrederea lui Ceaușescu (n.r. în Securitate) avea să se ruineze însă rapid, peste numai un an, în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al conducătorului partidului.


Puțină lume știe, Nicolae Ceaușescu s-a confruntat și el cu același fenomen: la începutul anilor `70 Securitatea îl lucra pe secretarul general, ca pe orice alt cetățean privit ca un potențial pericol. Totul a început cu sinuciderea medicului personal al lui Nicolae Ceaușescu, dr. Abraham Schächter. Episodul acesta din istoria României, care pune în evindența cât se poate de clar nivelul la care Securitatea ajunsese să dețină controlul, precum și modul simplu dar eficient în care Nicolae Ceaușescu a reușit să pună lucrurile la punct, este excepțional redat în cartea „Structuri-cadre, Obiective și metode( 1967–1989)”, Vol II, apărută sub egida C.N.S.A.S., în 2006, la Editura Enciclopedică București:

«Încrederea lui Ceaușescu […] avea să se ruineze însă rapid, peste numai un an, în martie 1973, când a izbucnit scandalul legat de sinuciderea doctorului Schächter, medicul personal al conducătorului partidului. Securitatea a făcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare, dar medicul a refuzat de fiecare dată să devină informator. Cu toate că acesta s-a plâns chiar liderului P.C.R., care a cerut ca Schächter să fie lăsat în pace, Securitatea a continuat să-i ceară informații referitoare la starea de sănătate a lui Ceaușescu. Nemaiputând suporta tensiunea în care trăia din cauza presiunilor Securității, doctorul s-a sinucis. În cercetările efectuate după consumarea acestui eveniment, Ceaușescu avea să descopere faptul că Securitatea alcătuise mai multe dosare care conțineau informații despre starea de sănătate a liderilor partidului. Dictatorul își manifesta uimirea față de cele constatate: „văd, cu mirare, că este consemnată și convorbirea mea cu Moghioroș la spital, când omul era pe moarte“, fiind siderat de faptul că în dosare se precizau chiar informații de genul „pacientul (Nicolae Ceaușescu – n.n.) este împotriva oricărui medicament injectabil“. În urma acestui incident, Ion Stãnescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis și Nicolae Pleșițã din fruntea Direcției a VIII- a, care era responsabilã cu securitatea personalã a conducãtorilor, direcție care a fost reorganizatã, pentru a nu se mai permite asemenea stãri de lucruri.

Prezent la ședința Colegiului Ministerului de Interne din 15 martie 1973, Ceaușescu a criticat deschis folosirea de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul că aceasta se putea face doar cu aprobare specială: „Nu se poate accepta recrutarea de membri de partid pentru activitatea informativă decât în condițiile hotărârii care există (…) am atras atenția că se poate întâmpla să aveți un informator într-un anumit domeniu de activitate, dacă și-a terminat misiunea și dacă este ales într-un organ de partid, de stat, dacă este promovat în muncă pe linie de stat, el nu mai poate fi menținut ca informator decât cu aprobare specială (…) Acest lucru oglindește neîncredere în partid, în fond, vrând-nevrând, înseamnă de a continua practica de organizare a agenturii în partid, de suprapunere a organelor de securitate partidului, ori securitatea este un organ, un aparat al partidului special, cu atribuții speciale, și nu un organ pus să controleze partidul“ În consecință, una dintre primele măsuri importante luate […] a fost cea referitoare la distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid. Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcția de Informații Externe, apoi el a fost extins la toate compartimentele Securității. Aceste operațiuni, derulate bineînțeles la ordinul lui Ceaușescu, au purtat numele de cod „Jarul“ sau „Cenușa“.

Efectul acestor măsuri a constat în întărirea controlului P.C.R. asupra Securității, care își pierdea din prerogative, nemaiavând dreptul să recruteze informatori din rândul membrilor de partid. Cu toate acestea, Securitatea a continuat să folosească informatori membri de partid, de regulă cu aprobarea secretarilor organizațiilor din care aceștia făceau parte. În unele cazuri, când Securitatea primea informații de la membri de partid, se preciza faptul că acestea au fost furnizate de o „persoană de încredere“. În momentul în care persoana respectivă promova în partid, în cea mai mare parte a cazurilor colaborarea înceta, ea continuând doar în mod excepțional și cu aprobarea organelor P.C.R.»


Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate