Editura Evenimentul si Capital

Nici luciditatea nu ne reuşeşte. Subtila artă a eşecului

Sever Voinescu
Autor: | | 4 Comentarii | 455 Vizualizari

Nu sînt un iubitor şi nici un doritor de fotbal. Pînă acum, nu am urmărit nici măcar un minut din meciurile Campionatului European.

 De fiecare dată, la orele meciurilor am avut altceva de făcut - nici mai bun, nici mai rău, nici mai inteligent, nici mai urgent. Pur şi simplu, aşa s-a întîmplat. Nu o spun ca să par snob şi nici ca să mă distanţez, fiţos, de un fenomen cu uriaşă popularitate. O spun, doar, ca să precizez poziţia de pe care scriu aceste rînduri. Nu am urmărit meciurile, dar am urmărit comentariile, poate şi pentru că mă interesează mai puţin echipa naţională de fotbal, dar mă interesează mult mai mult societatea românească. Să nu vezi meciurile de fotbal, dar să vezi reacţiile de după e ca şi cum ai vedea un talkshow politic acerb fără sonor. Spectacolul este, în sine, uimitor. Şi, poate, revelator.

Agitaţiunea care a umplut presa noastră după contraperformanţa echipei naţionale a României, dar şi înainte de ea spune mai multe despre noi înşine decît despre fotbalişti şi antrenori. O iau de la coadă la cap. Voluptatea cu care ne-am luat singuri la palme, cu care ne cărăm singuri şuturi în gură, cu care ne scuipăm în oglindă începînd de luni noaptea frapează. Ce generoasă risipă de stil vituperant! Ce uimitoare frenezie a vorbelor tari! Ce plăcere orgasmică în identificarea vinovaţilor şi punerea lor sub greu oprobiu! După ce fotbaliştii noştri au părăsit turneul francez fără să poată învinge măcar o singură dată şi, din cîte înţeleg, fără să poată înscrie nici un gol din acţiune, potopul de ocări pe care singuri îl declanşăm asupra noastră devine el însuşi un spectacol. Am dovedit-o cu vîrf şi îndesat în ultimii 25 de ani că ştim să ne urîm şi să ne dispreţuim. Asta ne iese foarte bine. Avem, chiar, o anume măiestrie în privinţa asta. Unii, ar spune că acest delir e semn bun: spiritul critic viu este esenţial pentru luciditate. Doar că una e spiritul critic şi alta e spiritul disperat- depresiv. Şi ca să ne lămurim că nu e vorba despre luciditate, să privim ziarele de dinaintea meciului decisiv.

Înaintea acestui turneu final, absolut toată lumea era sigură că nu vom performa, că vom fi incapabili să trecem de faza grupelor. Am văzut, chiar, cîteva sclipiri de umor memorabil pe tema asta. Într-un colaj foto care arăta lotul dîndu-se jos din autocarul care i-a dus la Otopeni ca să ia avionul spre Franţa, unul dintre jucători spune şoferului, într-o bulă gen Caţavencii: „Lasă autocarul pe flash-uri că ne întoarcem repede.” Acesta era spiritul cu care am luat drumul Franţei. Îmi părea, desigur, o dovadă de realism. M-am bucurat să văd urme de realism în mentalul unui popor în general halucinat, lipsit de repere obiective, prea emotiv şi prea depresiv. Doar că, potopul de urlete de durere şi revoltă de după ultimul meci m-a făcut să înţeleg că nu despre realism era vorba. Nu ştiu cum şi de ce, deşi părea că plecasem la drum cu evaluări realiste, am ajuns să ne iluzionăm că am putea mai mult decît ştiam că putem. Interesant este că nu exista nici un motiv pentru sporirea încrederii în sine, pentru iluzie, pentru o nouă auto-evaluare. Am început să credem că avem o echipă mai bună decît credeam că avem, după o înfrîngere. Trecînd uimitor de repede peste detaliul nesemnificativ că Franţa ne-a învins, am început să credem că sîntem buni pentru că nu ne-a învins foarte rău. Să fii fericit ca şi cum ai cîştigat pentru că nu ai pierdut foarte rău – iată o specialitate naţională românească. A urmat meciul cu Elveţia. Egal. După o înfrîngere şi un egal, ni se părea că avem toată îndreptăţirea să vrem victoria. De ce? Am luat, iarăşi , bătaie şi a început tragedia. Aşadar, cu aceeaşi echipă, care s-a comportat absolut previzibil stînd perfect în limitele valorii ei – valoare de care era toată lumea conştinetă - am trecut de la pesimism miştocar, la optimism patriotic şi apoi am căzut în depresie autoflagelantă. În timp ce, în mod obiectiv, echipa a fost de la un cap la coadă ea însăşi, nici mai bună nici mai rea decît ştiam toţi că este; o echipă perfect constantă în non-valoarea ei. Ce vreau să spun este că nu pot pricepe cum de mentalul colectiv a putut fi atît de oscilant, atît de volatil, în raport cu o realitate care nu s-a schimbat nici o clipă şi pe care o cunoştea bine. Echipa a fost aceeaşi, iar noi ne-am învîrtit nebuneşte în jurul lor, iluzionîndu-ne că sînt altceva , deşi, încă de la început, ştiam exact cum sînt şi pe parcurs nu a apărut nici un motiv să ne infirme judecata iniţială. Ajung să cred că nici măcar cînd spuneam toţi că echipa naţională nu va trece de grupe nu credeam ce spunem! Ajung să cred că nici măcar atunci cînd părem lucizi, de fapt nu sîntem. Trecem prin punctul de luciditate fără să ne dăm seama. Îl bifăm în trecerea noastră meteorică şi epuizantă prin toate punctele psihologice posibile, de la alb paradisiac euforic la negru infernal furios. Cioran zicea despre noi că sîntem un popor fără noroc, căruia nu-i iese bine decît eşecul. Există, desigur, o artă a eşecului pe care, orice s-ar zice, am dus-o la desăvîrşire.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate