Editura Evenimentul si Capital

Nebunii cuminţi ai oraşului | ALICE ÎN ȚARA NETERMINATĂ

Florin Toma
Autor: | | 0 Comentarii | 332 Vizualizari

Fără să vreau vreun moment să parafrazez un roman simpatic, stimabil altminteri, al lui Fănuş Neagu, consider – şi cred că nu greşesc – că fiecare oraş are nebunii săi, tot astfel cum în orice sat trăieşte negreşit şi câte un ţicnit de poveste…

Vezi tragedia lui Ipu, în una dintre cele mai sfâşietoare şi izbutite nuvele din literatura română (în opinia mea, nu ştiu alţii cum sunt!). Vorbesc despre „Moartea lui Ipu”, apărută în 1970, semnată de Titus Popovici…. Da, Titus Popovici, ce vă miraţi atâta?

La Ploieşti, în copilăria mea, patrimoniul ciudaţilor dispunea de trei mari personaje, toate trei tolerate de autorităţi, căci erau inofensive, ba chiar simpatizate şi devenite loc comun, fiind date ca exemplu, atunci când venea vorba de luat razna!

Una era Florans (corect: Florence!) – o domnişoară bătrână cu vârstă incert octogenară, plimbându-se prin centru, pe un traseu prestabilit, de la cofetăria Crinul Alb la Berbecul, făcând un ocol prin Piaţa Cuza, care, indiferent de sezon, purta aceeaşi rochie de stambă ţipătoare şi tradiţionala poşetă muştar cu dungi fucsia, agăţată pretenţios pe antebraţul drept, cu nişte sandale şleampete în picioare (având talpa groasă, pingelită preventiv!), ce lăsau, generoase, să iasă la lumină monturile elegante din ciorapul de mătase rupt, arenjată frumos-iresponsabil, stilul sorcovă, cu pălărie de fetru galbenă cu pampoane roşii, pe sub care cădeau codiţele albe împletite cu grijă şi, bineînţeles, rujată intens extra-contur. Normal că vorbea singură, incontinent, interminabil, despre orice, îngânată din spate de o liotă de copii.

Al doilea personaj era Mauriciu. Înalt, blond spălăcit, îmbrăcat mereu într-o salopetă soioasă, cu faţa lombrosiană, cu fruntea ca o streaşină plină de cicatrici, hidoasă (mai bogată decât a fotbalistului Frank Ribéry, nu ştiu dacă- l ştiţi!), cu un mers de King-Kong, aşezându-şi talabele uriaşe la distanţa de cel puţin un metru a fiecărui pas, avea un obicei: străbătea oraşul de la un capăt la altul, de la Bariera Câmpinii la Gara de Sud şi de la Podu’ Înalt la Obor, era, ca să zic aşa, pretutindenar. Malac, greoi, cu privirea fixă, nu vorbea, dar provoca spaimă numai privindu-l, nu doar copiilor, ci şi femeilor care se întâmplau să-i apară în faţă. NOTĂ: Într- o vreme, când se auzise că fuseseră semnalate în oraş vreo câteva violuri în serie, s-a dus vorba că autorul era, bineînţeles, Mauriciu, după principiul că, dacă tot era un tip respingător, era imposibil să nu fie şi un violator performant. Până când miliţia a dovedit că era doar o brută blândă (cum s-au înţeles cu el organele de anchetă, nu ştiu!), de aceea, aveam să-l mai vedem, din nou, prin oraş, străbătându-l cu hărnicie de la un capăt la altul. Apoi, cândva, nu ştiu când, a dispărut. Nu l-am mai văzut.

În fine, al treilea pe care l-am cunoscut era Ghimpu. Venea de la Găgeni sau de la Blejoi, nu mai ştiu, cu vacile la păscut pe maidanul de lângă cimitirul Viişoara. Şi care, liceeni aflaţi la fotbal, ne-a atras atenţia. Mic de statură, cap mare, fără dinţi, cu zdrenţele atârnând pe el, cu un strat de slin strălucitor pe el, cu nişte bocanci plini de noroi uscat, cu pantalonii legaţi cu sfoară la brâu şi ţinând tot timpul un ciomag, Ghimpu – să tot fi avut vreo 60 de ani – era tot la fel de inofensiv ca şi ceilalţi doi eroi amintiţi mai sus. Atât că nu trebuia să-l enervezi. Căci, în timpul acelor crize, foarte ciudat, începea să bolborosească, de-a valma, tot felul de cuvinte, cifre sau nume. Atunci, am renunţat la ironiile noastre „savante” şi am început să-l iscodim Aşa am aflat uluiţi că Ghimpu fusese nici mai mult nici mai puţin decât profesor de geografie şi că – n-am ştiut niciodată cauza – înnebunise. Memoria însă îi rămăsese intactă. „Ghimpule, care e suprafaţa României?” „238.391 km2” „Coordonatele, Ghimpule…?” „44˚ 25’ N şi 26˚ 06’ E” „Ahaa… dar, ia să te vedem la bazinul carbonifer Petroşani…!” „Păi, în 1840, începe deschiderea minelor din bazinul Petroşani, mai întâi la Lonea şi, în a doua jumătate a secolului, a celor de cărbune brun din bazinul Almaşului…” „Mulţumim, ajunge!”. Când pe maidan s-a ridicat un bloc, vacile au dispărut şi, odată cu ele, şi Ghimpu…

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate