Editura Evenimentul si Capital

Mulțumiri, înainte de vacanță

Sever Voinescu
Autor: | | 17 Comentarii | 865 Vizualizari

Fac publicistică de 20 de ani și, iată, am ajuns să fac această mărturisire, la capătul plimbărilor nostre florentine: niciodată nu am avut atît de puțini cititori și niciodată scrierea articolelor nu mi-a făcut plăcere mai mare.

 Această ruptură îmi dă, ciudat, un sentiment aproape euforic. Știam că textele despre Cosimo de Medici, Giotto, Masaccio și Leonardo n-au cum să facă cititori mai mulți decît textele despre Ponta, Iohannis și Gorghiu, deși, cred, nimeni nu îndrăznește să compare însemnătatea istorică și omenească a primilor cu cea a celor din urmă. Dar am fost, totuși, bucuros să văd că unii cititori au mers cu mine în această plimbare, au reacționat, și-au spus părerea, au atras atenția și au explicat, adesea mai bine decît mine, ceea ce vedeam cu toții în fața ochilor. Aș spune, poate cu un clișeu, că asta dovedește că nu e totul pierdut, chiar dacă am convingerea că, dimpotrivă, totul e pierdut!

Mulțumesc, mai ales, lui Dan Andronic pentru risipa de spațiu pe care a făcut-o publicînd aceste rînduri - nimeni în presa românească cotidiană nu face așa ceva. Chestiunile de cultură  sînt tratate în diverse alte ziare fie la nivel școlăresc-google, fie ca un cancan. Ceea ce am făcut noi , aici,  în aceste ultime săptămîni, nu ar fi primit girul nici unei alte redacții - toți mi-ar fi zis, cum mi s-a și zis, de altfel, că așa ceva nu are cititori și, prin urmare, cu tot regretul, nu este publicabil. Dan a publicat fără ezitare articolele mele despre Florența renascentistă săptămîni la rînd, în ciuda numărului foarte scăzut de cititori, semn că nu vrea să-și lase gazeta să se rătăcească de cele cu adevărat importante atunci cînd, ca orice gazetă, navighează în apele tulburi ale cotidianului încins.

Și se mai cuvin mulțumiri cuiva.

Pe tot parcursul plimbărilor noastre florentine, m-am folosit tot timpul de o sursă neprețuită și inepuizabilă. Am umblat prin orașul renascentist, avîndu-l mereu lîngă noi. Cum plimbarea noastră se cam termină aici, pentru că ”Dictatura culturii” intă în vacanță, cred că a venit momentul să-i fac un omagiu.  Companionul nostru, ca al tuturor celor care bat Florența renascentistă de vreo cîteva sute de ani încoace, a fost Giorgio Vasari (1511 - 1574), toscan prin naștere, intrat la adolescență în cel mai faimos atelier al epocii, atelierul lui Andrea del Sarto, unde s-a format în ambianța marilor manieriști (Pontormo, Rosso Fiorentino). Mai apoi, s-a împrietenit cu Michelangelo. Vasari a fost un pictor, sculptor și arhitect extrem de talentat, care a marcat Renașterea nu neapărat prin opera sa vizuală, cît prin fabuloasa poveste pe care ne-a spus-o. Poveștile Renașterii ar fi aproape de neimaginat fără faimoasa lui carte din 1550, ”Le vite de' più eccellenti pittori, scultori, e architettori”. Apărută și la noi în 1968, în trei volume, la ”Meridiane”, excelenta editură a vremii, cu titlul ”Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților”, ( traducerea evitînd, fără să înțeleg de ce, expresia ”de' più eccellenti”), această carte a devenit în lumea întreagă obligatorie aproape pentru oricine vrea să afle cine au fost eroii acestei mari narațiuni a istoriei lumii, numită Renașterea italiană.

Poate nemeritat, pictura sa, dar și arhitectura sa, sînt umbrite de faima cărții sale. Cum lumea înregistrează cu entuziasm premierele și abia menționează repetările, indiferent cît de reușite sînt, cartea lui despre viețile artiștilor renascentiști bate orice altceva a făcut, indiferent cît de bine, Giorgio Vasari. De ce? Pentru că este prima carte scrisă de un renascentist care avea conștiința clară că trăiește un mare moment de cultură pe care trebuie să-l povestească de la fața locului. Pentru că este prima carte în care o poveste istorică este spusă din alt unghi: eroii principali ai istoriei povestită de Vasari sînt artiștii, și nu regii, papii ori poporul. El ne oferă o istorie făcută de pictori și de sculptori, în care regii și papii au rol secundar, adesea de figurație. Epoca modernă, care salută cu entuziasm orice laicizare, îl pune pe Vasari pe soclu și pentru că a reușit să povestească Renașterea subliniind tendița de secularizare a artei - pentru cineva care trăia atunci, crescut și educat în acea lume, o asemenea observație de ”trend” istoric și, mai ales, aprecierea pozitivă pe care o dădea unei asemenea mișcări, constituie o performanță intelectuală remarcabilă. În sfîrșit, cartea lui Vasari a devenit una dintre cele mai influente din istoria culturală a lumii. Pînă tîrziu, în secolul al XIX-lea, cele mai multe istorii ale artei renascentiste s-au scris în stilul acestei cărți, cu metoda acestei cărți. În fine, o altă trăsătură a cărții, care îi sporește farmecul pentru iubitorii de artă, dar îi cam plictisește pe ”profesioniști”, este aceea că cea mai mare parte a ei conține descrieri ale lucrărilor acestor artiști. ”Profesioniștii” preferă paginile în care Vasari teoretizează sau povestește direct metoda de lucru a artistului, dar descrierile lucrărilor sînt splendide dovezi ale talentului literar indiscutabil al lui Vasari.

Poate că sînt teze ale lui Vasari care stîrnesc rezerve spiritului contemporan, cum ar fi acea că arta renascentistă s-a dezvoltat în trepte, într-o clară teleologie. Vasari vede trei stadii: primul, începînd cu Cimabue și Giotto, în care arta renaște, al doilea, început de Masaccio și Brunelleschi, în care arta se desăvîrșește pe calea realismului și al treilea, început cu Leonardo, în care arta ajunge la perfecțiune. Apropos de perfecțiune, unor contemporani le-ar displăcea lejeritatea cu care Vasari folosește aceste termen - mie, însă, dimpotrivă, îmi place foarte mult, căci numai așa scăpăm de complexul idiot ”nimeni/nimic nu e perfect.” Ba da! Uneori, Michelangelo sau Leonardo sînt perfecți! De altfe, din carte, se deduce ușor și cine este pentru Vasari cel mai mare dintre cei mai mari, cine este ”divinul”, care stăpînea perfect toate cele trei arte (pictura, sculptura și arhitectura), capabil fiind să genereze nici mai mult și nici mai puțin decît moarte și viață cu arta sa: Michelangelo Buonarroti.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate