Editura Evenimentul si Capital

Miturile istorice ale românilor. Cum a ajuns Mihai Viteazul cel mai dăunător mit | SERIAL EVZ

Mihai Viteazul
Autor: | | 106 Comentarii | 14185 Vizualizari

Domnitorul Țării Românești a fost asociat cu ideea națională, transformat în simbol și acuzat că... blochează integrarea României în UE. Potrivit curentului negativist antinaționalist lansat în anii ’90, curent politic sprijinit pe speculații filozofice și pe devalorizarea operelor de Istorie a românilor cu scopul de a modifica mentalitatea “naționalistă” dobândită în perioada regimului Ceaușescu, istoria domnitorului Mihai Viteazul funcționează în imaginarul colectiv ca un mit foarte dăunător.

Brutal spus, credința românilor că Mihai Viteazul a fost un om excepțional și, de aceea, capabil de unirea românilor, ne frâna în procesul de integrare, în primul rând mentală, în Uniunea Europeană.

Pe fond, a fost vorba de inventarea unei presupuse intenții a istoricilor de a-i păcăli pe români cu un surogat politic (naționalismul) în locul adevărului istoric.

A fost o minciună, pe care destui inculți au înghițit-o, ca un fel de “realism democratic” menit să înlocuiască „realismul socialist”.

Legenda lui Vlahuță: Călăul s-a speriat și nu i-a tăiat capul domnitorului

Istoricii români profesioniști nu au avut nicio legătură cu așa-numitul “mit” al lui Mihai Viteazul. Istoriografia română dinainte de comunism făcea distincția foarte clară între poveștile despre Mihai Viteazul, care circulau în folclor, în cărți pentru copii, în manualele școlilor primare sau în literatură, și valoarea lor, nulă sau scăzută, de informație istorică.

Privirea înfiorătoare

De exemplu, situația celebrei legende Mihai Viteazul și călăul povestite de Alexandru Vlahuță (Din trecutul nostru, 1908), în care domnitorul Alexandru cel Rău îl prinde pe Mihai și poruncește să fie omorât, dar “călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge”.

Nicolae Iorga era conștient de existența acestei legende și preciza în ”Istoria românilor” (vol.V, p. 258): “După o povestire, care aparține, foarte probabil, domeniului legendar, el ar fi fost prins, adus la Alexandru- Vodă, osândit la moarte și scăpat numai prin beția călăului sau prin spaima ce i-ar fi inspirat-o acestuia fulgerătoarea privire a osânditului: de obicei, la Domnii din acea vreme, călăii erau aleși cu îngrijire și lovitura lor era sigură. E mai admisibilă povestirea, cuprinsă în cronica lui Constantin Căpitanul, despre jurământul făcut de cel pârât, cu doisprezece boieri, că nu visează Domnia”.

Prin urmare, scriitorul Vlahuță înregistra o legendă, ca, de exemplu, legenda Regelui Arthur, care se predă astăzi elevilor în Anglia, iar istoricul Nicolae Iorga trecea sensul ei prin regulile metodologice ale cercetării istorice și arăta că versiunea mai plauzibilă este legată de faptul istoric (depunerea jurământului), nu de impresia lăsată de o privire.

Evocarea legendei de către Iorga nu înseamnă atestarea ei ca fapt istoric, românii trăind cu imaginea unui fapt real pentru că „așa a spus Iorga”. Adevărata problemă este că, pe măsură ce românul trecea prin sistemul educațional din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XXlea, ar fi trebuit să întâlnească textul legendar al lui Vlahuță în clasele primare, pentru că el conținea mesaje morale formatoare, iar în clasele finale ale liceului să ia contact cu textul critic al lui Iorga, pentru a ieși în viața matură cu o imagine corectă asupra povestirii din copilărie.

Educație precară

Or, datele statistice despre școlarizarea românilor în acea perioadă arată felul în care a funcționat legenda fără corecția ei rațională prin discursul istoric profesionist: cele câteva zeci de mii de muncitori și masa milioanelor de țărani cu doar patru clase nu au întâlnit decât legenda lui Vlahuță.

Abia apelul amplu la istorie, petrecut în timpul regimului Ceaușescu, cu cenzurile și exagerările cunoscute, a permis parcurgerea obligatorie a întregului traseu educațional. Este neplăcut, dramatic, dar adevărat.

Idealul național al românilor

Ideea că ar fi existat un „mit” al lui Mihai Viteazul în Istoriografia română a fost legată de existența unui alt „mit”, al unității, care este și el prezent în Istoria românilor.

Opere literare, păreri și povești despre Mihai Viteazul și Unirea din 1600 au produs zeci de autori, mari și mici, unii cu diplome universitare, alți pur și simplu ca băgători de seamă. Istoricii nu au scris așa ceva, prin istorici înțelegând profesioniștii care respectă principiile, criteriile, regulile Științei istorice.

Propagandă

Faptul că unii propagandiști ai regimului comunist, care băteau câmpii cu instituții naționale și viziuni naționaliste în epoca lui Mihai Viteazul, aveau diplome în regulă de absolvenți ai facultăților de Istorie, nu înseamnă că erau istorici.

Istoricii fac demonstrația adevărului istoric cu probe trecute prin filtrul Criticii izvoarelor. Ei au demonstrat că ideea de unitate în Epoca Națiunilor nu a fost o invenție a unor grupuri de intelectuali, care s-au gândit cum să justifice ei conceptul de națiunestat. Ideea fundamentală a unității naționale provenea de la două preocupări etnice din toată Europa:

1. Dorința de a uni politic ceea ce este deja unitar cultural (identitate, istorie)

2. Dorința de a păstra unitatea, dacă ea există deja, dobândită în timpul istoric. Istoriografia pragmatică afirmă că temeliile ideologice ale națiunii-stat nu au fost niște invenții filozofice sau politice, la apariția unui context favorabil, ci au fost rezultatul unei conștiințe istorice.

De aceea, faptul că unitatea etnică a românilor a fost afirmată oficial abia începând cu cronicarul Grigore Ureche este doar o constatare dintr-o vreme în care nu se putea formula un proiect politic comun al provinciilor istorice românești, o “unitate politică pe baze naționale”1).

Ideea națională

Nu înseamnă că ideea nu exista, cel puțin de la Mihai Viteazul. Și nu înseamnă că, dacă Aaron Florian le transmitea elevilor o idee istorică prin intermediul unui limbaj contemporan: “Unind pe toți rumânii într-un tot, făcu o nație mare, vrednică de recunoașterea altor nații, destoinică de a se apăra și în stare de a se civiliza”2) și le mai spunea că lumina adusă de Mihai Viteazul „dete duhului românesc celui amorțit o lovitură electrică”, profesorul de la Colegiul “Sfântul Sava” le explica protocronist elevilor că electrificarea s-a făcut la noi încă din epoca lui Mihai Viteazul, ci că folosea o metaforă pentru fulger.

De altfel, atunci când profesorul Lucian Boia le explica în 1976 studenților săi că impulsul conștiinței naționale în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dat de “afirmarea progresivă a burgheziei”, asta nu însemna că Tudor Vladimirescu spunea așa ceva, ci numai că profesorul Boia folosea un limbaj adecvat perioadei comuniste în care se afla România atunci.

Gheorghe Bibescu l-a impus în conștiința vremii

Un alt mit despre inventarea modernă a unei mitologii a lui Mihai Viteazul este evocat tot de profesorul Boia, din păcate fără a pătrunde la sursele sale, unde se află argumente istorice multidisciplinare.

Autorul afirmă cu temei că vechii cronicari și oameni de cultură nu îi acordau în scrierile lor o importanță prea mare lui Mihai, figura Viteazului intrând în conștiința publică din cauza domnitorul modern Gheorghe Bibescu (1842 – 1848), “căruia i-a plăcut să se erijeze în urmaș al marelui voievod”3).



Tradiție oltenească

Este doar aspectul de suprafață. Referința nefolosită este la una dintre misiunile generalului Kiseleff în Principate, aceea de a identifica pe coborâtorii din domnii pământeni și totodată de a-i recunoaște oficial ca fiind de “spiță domnească”, pe baza unor acte doveditoare.

Cu acea ocazie – a explicat genealogistul Ștefan D. Grecianu – frații Bibescu, de origină țărănească olteană, au emis pretenția că erau prinți de sânge dinainte de a fi ales Gheorghe Bibescu în Domnie, pentru că proveneau din Brâncoveni, iar, ca urmare a unei tradiții oltene, că el ocupa de drept Tronul strămoșului său, Mihai Viteazul.

Pentru olteni, și ne referim aici la o tradiție atestată, atât ocuparea Tronului Țării Românești de către Tudor Vladimirescu în 1821, cât și ajungerea lui Gheorghe Bibescu la Domnie reprezentau exercitarea unui drept de moștenire venit de la Mihai Viteazul. Dacă e “tradiție”, înseamnă că e “mit”. Nu este așa. Factorul favorizant al întreținerii peste epoci a acestei tradiții era existența instituției Băniei, pe care oltenii o vedeau ca partea lor de contribuție condiționată la Întemeiere, motiv pentru care banul, cum a fost Mihai, rămânea mereu o figură istorică, memorabilă.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro
Loading...

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate