Editura Evenimentul si Capital

Mîntuirea lumii cu Luciano | REFLEXUL DE CULTURĂ

Sever Voinescu
Autor: | | 1 Comentarii | 431 Vizualizari

Anul acesta, în septembrie, se împlinesc 10 ani de la moartea celui mai faimos tenor al secolului trecut: unicul Luciano Pavarotti. În tradiția ortodoxă, se spune că, la șapte ani după îngropare, trupul se risipește în țărînă. Dispare. Trupul omenesc redevine ceea ce era înainte de a primi viață, adică nimic.

Călătoria lui pe pămînt se termină cu adevărat. Trecerea celor șapte ani încheie un ciclu important, ultimul, din trecerea oricui pe lumea asta. Abia de acum încolo se poate spune cu certitudine dacă rămâne cu adevărat ceva în urmă ori nu. Dar, chiar dacă s-a încheiat călătoria pămîntească a trupului și chiar dacă despre călătoria sufletului prin Ceruri nu știm, de fapt, nimic, mai există o șansă să evităm pierderea în neant: memoria speciei. Istoria. Poți lăsa ceva în veșnicia aparentă de pe pămînt. Acum 10 ani, Pavarotti a plecat din lume și, de 3 ani, n-a mai rămas nimic din corpul lui masiv nici măcar în adîncimile planetei. A rămas, însă, în veșnicie, o voce. Vocea!

Înainte de orice, se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi fost contemporanii lui Pavarotti. El a cîntat printre noi – noi am fost cei care i-am aşteptat discurile, noi am fost cei care ne înghesuiam să îl urmărim în concerte sau în spectacole, noi am fost cei care l-au ovaţionat şi cei cărora le mulţumea de fiecare dată, cu un zîmbet italienesc irezistibil și cu brațele deschise într-o îmbrățișare care vroia să cuprindă lumea toată. Este o dovadă că Dumnezeu a fost bun cu noi.

Apoi, se cuvine să-l plasăm exact în cronologia operei. Secolul al XIX-lea a fost timpul marilor compozitori de operă. Între Mozart (care încheie secolul al XVIII-lea) şi Puccini (care a murit la început de secol XX) s-a scris marea literatură a operei. Într-un interval de aproximativ 150 de ani, cîți s-au scurs de la „Nunta lui Figaro” (1786) la „Turandot” (1924), s-a scris tot ce era de scris pentru operă. Ce s-a compus înainte de Mozart ne apare astăzi ca un început înduioșător, candide încercări ce au premers pe cei mari. Revalorificăm acele compoziții ca pentru a dovedi că opera este un gen cu mare istorie, dar nimic operatic de dinainte de Mozart nu este în categoria capodoperelor. La fel, ce s-a compus după Puccini este, indiscutabil, o continuare interesantă a epocii de mare strălucire, dar nicidecum o prelungire a ei. Se scrie operă fără oprire, dar și fără anvergură. Opera scrisă după Puccini este un continuu experiment, care dovedește frumos că putem, dar nimic mai mult. Capodoperele genului sînt, toate, produsul spiritului secolului al XIX-lea. Acolo sînt Rossini, Verdi și Wagner, acolo sînt Donizetti și Bellini, Bizet și Gounod și Ceaikovski - acolo sînt toți cei mari. Pînă la sfîrșitul lumii, opera va însemna, mai ales, (re)interpretarea repertoriului scris atunci. Dacă compoziția de operă poate fi socotită o artă în sine, atunci destinul acestei arte a apus odată cu secolul al XIX-lea.

Ei bine, dacă secolul XIX a fost vremea marilor compoziții, secolul XX a fost vremea marilor interpretări a acestor compoziții. Secolul XX, secolul marilor intrepretări, s-a născut cu Enrico Caruso şi a murit cu Luciano Pavarotti. A fost un secol în care s-a cîntat minunat! Povestea interpretării operei va continua, nu mă îndoiesc, pînă la sfîrşitul lumii, căci bucuria de a cînta şi asculta această muzică nu va pieri niciodată. Dar cîntăreții și dirijorii de operă ai secolului XX vor rămîne mereu în amintirea micii secte devotate acestei muzici ca un munte imens în care se găsește un filon de aur inepuizabil. Acolo, la loc de cinste, pe tronul așezat între doar cîteva cele mai înalte tronuri, alături de cîțiva zei, va fi mereu Luciano Pavarotti.

Performanţele lui sînt cunoscute de cei mai mulţi. Iubitorii vocii sale se numără cu zecile de milioane, căci el a dus opera acolo unde nu a dus-o nimeni înaintea lui. Nu doar prin performanţe vocale, cît prin deschiderea operei către mase. După Pavarotti, opera se ascultă în parcuri şi pe stadioane, iar marile arii au devenit şlagăre. Revoluţia celor trei tenori, dintre care el a fost Uimitorul, a reconfigurat businessul artistic, aşa cum explozia stelară a vocii sale la sfîrșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 a reaşezat ierarhiile tenorilor. A făcut tot ceea ce doar cei mai mari pot face şi încă mai mult decît atît. Posteritatea lui e asigurată. Vocea lui nu va părăsi niciodată lumea, iar cerul înalt şi senin, acel azur total şi intangibil, va rămîne mereu transpunerea în natură a vocii lui Pavarotti.

Despre vocea sa se pot scrie cărţi întregi! Subliniez, rapid, doar recognoscibilitatea ei și misterioasa ei putere de a entuziasma. Am văzut sute de cîntăreți foarte buni ovaționați de public, am văzut cîteva zeci aducînd sălile pline aproape de delir. Însă doar vocea lui Pavarotti a reușit să facă pe oameni să simtă, ca pe o victorie personală a fiecăruia dintre ei, fiecare acută măreață ori fiecare piano filat pînă la subțierea aproape neverosimilă a emisiei sonore, atunci cînd sunetul nu mai poate fi perceput de urechea umană, iar ceea ce se simte este doar energia pură a sonorității. Doar după Pavarotti, tu afonul, nu te poți abține să nu încerci să cînți ca el! Fiecare reușită a lui Pavarotti entuziasma pe fiecare spectator de parcă ai fi fost izbînda lui ori a fiului lui. Nici un alt cîntăreț nu a fost adoptat de spectatori în acest fel.

Pe Pavarotti îl asculţi o dată şi nu-l uiţi o viaţă. Între marii cîntăreţi ai lumii, Pavarotti rămîne ca un mare atlet care a spulberat, uşor, toate recordurile şi a dus exprimarea artistică în canto cu decenii înainte, dezvăluind tuturor noi orizonturi. A fost un fel de Bob Beamon, un fel de Michael Jordan, un fel de Nadia Comăneci - un exemplar uman dotat de Dumnezeu cu însuşiri minunate, unice. Dacă cuiva i-ar veni în minte să strîngă într-o categorie oamenii care ar exprima excelența speciei, la capitolul „voce umană” lista începe cu Luciano Pavarotti.

Dar mesajul pe care l-a dat lumii Dumnezeu prin creatura sa, Pavarotti îmi pare mult mai profund. Nu este vorba doar de bucuria privată a celor care ascultă operă. Mesajul e că nu sîntem stricați de tot. Printre succesele facile şi planetare ale fetiţelor siliconate care cîntă arid două note în toată cariera lor şi ale băieţilor răguşiţi într- o disperare căutată, succesul vocii lui Luciano Pavarotti ne arată că în sufletul lumii mai există un loc paradisiac, unde rezonează numai sunetul pur, bine cîntat. Un om care cîntă impecabil și vinde la fel de bine ca Madonna ori Michael Jackson este o veste minunată într-o lume în care cu cît cînți mai prost, urli mai convins și te miști mai smintit ai succes mai mare. Vocea lui Pavarotti păzește lumea de la iremediabila cădere într-un infern acustic al tobelor bătute isteric, al țipătului și al mîțîitului gîfîit. De aceea cred că povestea vieţii şi succesului lui Luciano Pavarotti ne arată ceva minunat: lumea aceasta, așa cum e ea, mai poate fi mîntuită estetic. Nu vă opriți să-l ascultați și lumea va fi salvată!




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate