Decizia de a prelua conducerea a două publicații a stârnit indignare și furie, extremiştii de dreapta declanşând o campanie furibundă de demolare a operei lui Sadoveanu

Numele lui Mihail Sadoveanu se regăseşte în Pantheonul literaturii române, în manualele şcolare, în toate referinţele despre scriitorii reprezentativi. Încă din timpul vieţii a avut parte de onoruri literare şi nu numai. Devenise un clasic. Opera sa este străbătută de fiorii paseismului, ai cultului pentru trecut, de predilecţia pentru natură şi bun-simţ ţărănesc. De asemenea, puterea de evocare extraordinară conferă o anumită respectabilitate scrierilor, lectura fiind odihnitoare, ca un fruct copt din care muşti fără dificultate, fără a-şi pierde însă nuanţa somptuoasă. Evident, ne referim la sadovenismul antebelic şi interbelic.

De dreapta, de stânga, dar și monarhist

Transformările capitale apar după cel de-al Doilea Război Mondial, stilul autorului modelându-se după cerinţele vremii, figura impunătoare a lui Ştefan cel Mare este înlocuită cu cea naivă şi luminoasă a lui Mitrea Cocor, viaţa patriarhală se transformă într-o luptă de clasă dură şi inflexibilă. Metalul rece, impersonal, înlocuieşte descrierea caldă a unei zile tihnite de toamnă. Dacă sadovenismul suferă puţine fluctuaţii (cu excepţia, desigur, a celei fundamental diferite de după 1945), Sadoveanu are parte de schimbări mai dese. Om de dreapta în primii ani după război - la averescani şi liberali - om de stânga în anii ’30 (între timp fusese iniţiat în rândurile francmasoneriei, ajungând mare maestru, cu cel mai înalt grad – 33), susţinător al regimului de autoritate monarhică instaurat de Regele Carol al II – lea şi unul dintre cei mai premiaţi oameni de litere după 1948. Influenţa sa politică era minimă, funcţiile deţinute – preşedinte al Senatului în timpul guvernării Iorga-Argetoianu, preşedinte al Adunării Deputaţilor după alegerile din 19 noiembrie 1946 şi membru al Prezidiului Provizoriu al Republicii Populare după abdicarea forţată a Regelui Mihai – având o semnificaţie mai mult simbolică, morală.

Campania furibundă a extremiștilor de dreapta

O decizie luată în 1936 avea să stârnească indignare şi furie, extremiştii de dreapta declanşând o campanie furibundă de demolare a operei lui Sadoveanu. În noiembrie 1936 acceptă funcţia de director al ziarelor de stânga „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Din conducere mai făceau parte Beno Brănişteanu şi Tudor Teodorescu- Branişte. În ciuda schimbării de la vârf, politica editorială a presei din Sărindar rămânea aceeaşi, cei trei fiind împotriva „oricărei dictaturi şi tuturor mişcărilor extremiste, de orice nuanţă, combătând violenţa ori de unde ar veni ea, înţelegem să apărăm aşezarea politică actuală a statului românesc pe temeiul instituţiunilor constituţionale existente astăzi.”1 Erau siguri că „astăzi, mai mult decât oricând, opinia publică românească are nevoie de o călăuză fermă în labirintul evenimentelor. În faţa valului întunecat de reacţionarism, de şovinism, de ură – „Adevărul” şi „Dimineaţa” rămân dig de apărare şi de rezistenţă (...) îşi vor continua drumul peste oricâte duşmănii, cu încredere neclintită în victoria finală – democraţia.”2

„Arătarea aceea obeză!”

Noua poziţie a scriitorului a fost considerată un afront de către adversarii ideologici. Pentru ei, „Adevărul” şi „Dimineaţa” erau foi comuniste şi antiromâneşti. Din senin, opera sa a fost considerată irelevantă, lipsită de valoare, iar marele Sadoveanu s-a transformat în Jidoveanu. Alexandru Gregorian, directorul publicaţiei Sfarmă-Piatră, nu îl mai considera printre cei vii din momentul accederii în francm a s o n e - rie (catehismul naţionalist stipula că este o formă de exercitare a controlului din partea evreilor), orice tentativă de a-l readuce la viaţă dând greş. În schimb, „ceea ce ne-am obişnuit să vedem de atunci încoace pe stradă, arătarea aceea obeză, cu guşa răsfrântă în etaje şi cu pălăria imensă, cât o tavă, era de fapt numai cadavrul lui ambulant pe care îl purta printre noi puterea înfricoşătoare a blestemului.” 3

Sadove a - nu s-a apărat spunând că apartenenţa la francm a sonerie nu este o ruşine, dimpotrivă, reprezintă o mândrie, importanţi oameni de stat români – Kogălniceanu, Brătianutatăl sau C.A. Rosetti - fiind membri în diferite loji. Mai mult decât atât, acesta a găsit „în vechile comandamente” ale instituţiei „o întărire a credinţei mele în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului; mai mult: am găsit un temei nou pentru adâncirea ortodoxiei mele şi pentru tradiţionalismul meu.”4 Orice justificare era inutilă, fără sens, apologeţii naţionalismului de grotă continuând atacurile imunde. Remuneraţia pe care o primea în calitate de director de la trustul din Săridar îl făcea „un vânzător al intereselor româneşti, un trădător al cauzei naţionale. Trecând pentru câţiva arginţi în tabăra duşmanilor românismului şi-a renegat toată munca şi toată risipa de suflet ce o închinase altarului literaturii. Şi cel puţin cât va trăi, el trebuie trecut sub această etichetă dezonorantă a trădării.”5

Apărat de colegii de breaslă

În acest climat de „asasinare morală” are loc şi intervenţia colegilor de breaslă. Nu a lipsit E. Lovinescu, care declară că în treizeci de ani de critică „niciodată nu mi s-a părut că trăim o teroare artistică mai apăsătoare; sub pre tex t u l moralităţii sau al naţionalismului, scriitorii mari sau numai de talent sunt prigoniţi în existenţa lor morală sau chiar materială. Psihoză de război.” (Adevărul, 9 ianuarie 1937). Este dat publicităţii şi un protest al intelectualilor (în Dimineaţa, 1 aprilie 1937) care se solidarizează cu Sadoveanu. Printre semnatari (alţii se vor alătura în zilele următoare) se regăsesc Liviu Rebreanu, Constantin Rădulescu-Motru, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Zaharia Stancu, George Topîrceanu, Alexandru Philippide, Mihai Ralea, Petre Andrei, Constantin Motăş, Victor Eftimiu sau Octav Botez. Câteva luni mai târziu, în septembrie, Universitatea din Iaşi îi decernează titlul de doctor honoris causa lui Sadoveanu. Un gest care a fost primit cu aceeaşi vehemenţă de presa de extremă- dreapta. Nu a mai contat. La fel ca în alte momente de asalt orchestrate de impostori intelectuali – cazurile Arghezi, Eliade, Bogza – adevăraţii scriitori au intervenit prompt şi au apărat conştiinţa spirituală, au apărat actul literar veridic, onest. Istoria a demonstrat că dreptatea a fost de partea lor.

„Am făcut pe unele dobitoace să vorbească”

Atacurile grosolane au primit două replici cu tentă ironică. În prima - 12 martie 1937 - Sadoveanu se declară bucuros „că am făcut pe unele dobitoace să vorbească”. În cea de-a doua, la îndemnul prietenilor, refuză să mai răspundă „atacurilor ce mi se adresează de anume oameni şi de anume presă. Ca să onorez pe un adversar al meu cu o polemică, trebuie să mă onorez eu însumi cu lupta ce mi se propune, iar această luptă trebuie să fie în slujba ideilor, pentru a lumina un adevăr”.9

I-au ciopârțit cărțile cu toporul

Nici lui Nichifor Crainic nu „îi vine să creadă” şi are impresia că asistă la piesa unui „erou căzut în decrepitudine, a unui sfânt prăbuşit în ateism, a unui înger de lumină rostogolit în smoala iadului.” Numele său este asociat cu cele ale lui Alexandru Sturdza şi Ieremia Golia, iar fapta sa constituie „un act de trădare.”6 Era o altă regulă imuabilă a extremismului interbelic – democraţia era falimentară, susţinută de adepţii pervertirii conştiinţei naţionale şi trebuia înlocuită cu dictatura omului nou. Orice abdicare de la acest deziderat era considerată o trădare.

Sub furia legionarilor

Sadoveanu, prin decizia de a prelua conducerea ziarelor care susţineau democraţia şi sistemul monarhiei constituţionale, a fost nevoit să suporte năvala bezmetică a injuriilor. Adversarii acestuia nu se mulţumesc cu articole, ci trec la arderea cărţilor sale. De operaţiune s-au ocupat în principal legionarii şi cuziştii. Modelul era la îndemână şi fusese implementat în Germania naţional- socialistă. Pe lângă autodafeul cu tentă purificatoare, M. Sadoveanu a primit la domiciliu exemplare din volumele publicate ciopârţite cu toporul. Directorul Adevărului şi Dimineţii le răspunde celor care i-au ars cărţile în Cadrilater şi Hunedoara într-un text din 4 februarie 1937. Consideră că autorii nu ar fi procedat astfel dacă ar fi citit cărţile sale. Asta deoarece acolo „se găseşte inima părinţilor şi bunicilor voştri, se cântă cu dragoste ce e bun, frumos şi original în alcătuirea noastră etnică, se slăveşte frumuseţea naturii şi a fiecărui colţ al acestui pământ, în care se manifestă puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dacă aţi fi citit acele cărţi, voi, umiliţilor şi ofensaţilor, aţi fi aflat în ele mângâiere în necazurile de azi şi nădejde în ziua de mâine. Aţi fi găsit o fierbinte credinţă în acest popor...”7.

„Trădarea trebuie sancționată”

De răspuns se ocupă Porunca Vremii, prin directorul său, Ilie Rădulescu. Acesta le cere oamenilor să îl pedepsească pe Sadoveanu: „Mihail Sadoveanu trebuie pedepsit. Trădarea lui trebuie stigmatizată cu ultima vehemenţă. Fiindcă, fără să exagerez, infamia lui este mai odioasă, mai de neiertat ca oricare alta din trecut. Nu e trădare de soldat sau de gradat. Este crimă de lese-naţiune săvârşită de general între generali, de conducător între conducători spirituali ai neamului. Sadoveanu ori a minţit o viaţă întreagă, ori a înnebunit acum, în prag de sfârşit de viaţă. Dureros, desigur, şi într-un caz şi într-altul. Dar e mai groaznic de o mie de ori dacă întreaga lui existenţă n-a fost decât o minciună (...) Altfel, fără o clipă de întârziere, trădarea lui Sadoveanu trebuie sancţionată cu ultima asprime. Obrazul acestei ţări nu mai poate răbda, un singur moment, să mai fie pălmuit, chiar de către aceia, care cu ipocrizie, cu falsă duioşie, i l-au mângâiat în trecut (...) Toate bibliotecile voastre, toate ungherele caselor voastre trebuiesc scotocite şi deparazitate cu de-amănuntul de perversitatea lui Sadoveanu. Cu mâinile ferite în mănuşi, otrava trebuie strânsă, filă cu filă, şi distrusă.”8