Actorul Victor Rebengiuc a vorbit în cadrul întâlnirilor Yorick, desfăşurate la Librăria Humanitas, întâlnire moderată de jurnalista Monica Andronescu, despre societatea în care trăim, despre bucuria de a fi actor, despre aplaudatul în picioare, despre Reveluţie, dar şi despre ce înseamnă să fii român într-o lume în care clamăm acest sentiment. În plus, într-o sală arhiplină, artistul a vorbit despre România de azi, despre motivele care l-au făcut să nu accepte să filmeze în „Moromeţii 2” şi despre „generaţia de aur”. Un om, o viaţă, o poveste... Victor Rebengiuc!

În relatarea despre întâlnirea cu marele actor, ziarulmetropolis.ro, a punctat şi care sunt lucrurile care, după o viaţă de om- trăită cu experienţă şi cu înţelepciune- să-l bucure sau să-l întristeze pe Victor Rebengiuc. 

„Despre mari întâlniri pe scenă

Am avut un mare noroc pentru că am fost contemporan cu niște oameni extraordinari ai teatrului românesc. Cu Lucian Pintilie, cu Liviu Ciulei, cu Radu Penciulescu, cu Vlad Mugur. Niște oameni extraordinari, mari artiști, care au sfârșit prin a fugi din țară. A existat o perioadă mai liberă în comunism, când cenzura se înmuiase bine de tot și existau spectacole senzaționale. Dacă voiai să mergi într-o seară la un spectacol erai într-o încurcătură serioasă, pentru că nu știai pe care să-l alegi. Oferta era atât de generoasă… Atunci a început să se știe că există teatru în România. Atunci mari creatori din afară au venit să vadă teatrul românesc. Și a început să fie invitat pe la festivaluri internaționale. Apoi, prin 1971 libertatea asta s-a cam sfârșit. Acesta a fost marele meu noroc, să joci în regia acestor oameni nu e puțin lucru. Liviu Ciulei a condus Teatrul Bulandra, a ridicat nivelul artistic al teatrului, contribuind și la ridicarea nivelului artistic al celorlalte. Se spunea că Naționalul este prima scenă a țării. Și eu ziceam atunci: Da, e prima scenă Naționalul, dar primul teatru e Bulandra!

Despre a fi sau a nu fi un mare actor

Eu îmi asum greutatea cuvintelor pe care le spun. Nu pot să spun despre mine că sunt un mare actor, nu eu trebuie să spun asta și, în orice caz, nu vreau să aud lucrul acesta pentru că mă deranjează. Nu-mi place zgomotul. Eu îmi fac treaba mea. Nu vreau zdrăngănele de mine. De ce sunt eu un mare actor? Cu ce sunt mai mare ca alții? În primul rând că eu nu sunt mulțumit de mine. La nici un rol nu am satisfacție deplină să zic: „Băi, ce bine-am jucat eu rolul acesta”. Tot timpul mă gândesc că poate se putea mai bine, că poate era o altă modalitate de expresie. În momentul în care mă îndoiesc de ce-am făcut, nu pot să spun că sunt un mare actor.

Despre implicarea artistului în viața socială

Artistul trebuie să se implice, e țara în care trăiește… Acum eu sunt prea bătrân să mă implic mai mult. Mai spun așa, din când în când câte ceva, dar sunt bătrân, nu pot să mă lupt mai mult, obosesc mai repede. Îmi pare foarte rău că lucrurile se întâmplă așa, nu mă așteptam să vină asemenea vremuri. Nu pot să-i văd. Când îi văd la televizor, mă sperii. Mă întreb ce caută acolo. E ceva îngrozitor ce se întâmplă. La ce nivel de cultură, de ideologie. Nici nu mai știu ce să spun despre asta, atât de supărat sunt. O să mor tot în comunism! Credeam că nu.

Despre moarte

Da, vorbesc cu lejeritate despre asta, gata se-apropie, e după colț, aici, poate să fie oricând. Eu sunt pregătit. Ce nu vreau – și o spun în gura mare – e să am sicriul expus la teatru. Nu-i nevoie. Ce să vezi acolo? Ce să vezi la un mort? Chit c-a fost actor. N-o să poată să mai joace… E mort și mort rămâne. O lumânărică și o floare pusă la intrarea teatrului e un omagiu mai important și mai puternic decât să vezi un mort pe năsălie.

Despre aplaudatul în picioare

Nenorocirea e că la sfârșitul spectacolului, oricât de prost ar fi, toată lumea se ridică în picioare când aplaudă. Am fost la un spectacol îngrozitor de prost, la care s-a aplaudat în picioare, cu entuziasm. Asta mă surprinde neplăcut, că se aplaudă fără discernământ. În America rar durează aplauzele mai mult de un minut.

E plăcut să fii aplaudat, dar eu nu mă dau în vânt. Nu fac un lucru pentru care vreau să mi se mulțumească. Fac un lucru care-mi place, e pasiunea mea, trăiesc pentru meserie și nu vreau mulțumiri. Sunt plătit pentru asta – prost, dar sunt plătit! Aplauzele sunt uneori un fel de obligație pentru spectator, nu vin spontan din faptul că apreciază ceva”, sunt câteva dintre mărturiile minunate făcute de Victor Rebengiuc. 

Un actor, o lume, o viaţă... Victor Rebengiuc

Student la clasa Aurei Buzescu, Victor Rebengiuc, născut pe 10 februarie 1933,  a făcut parte dintr-o generaţie de aur. Actorul a absolvit în 1956, alături de Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma. 

Victor Rebengiuc este unul din stâlpii groşi ai teatrului românesc, după cum îl descrie colegul sau Marcel Iureş, iar din 6 octombrie îi putem vedea pe amândoi în cinematografe, în acelaşi film.

Este vorba despre Octav, un lung metraj în regia lui Serge Celebidachi. În film, Victor Rebengiuc este prietenul cel mai bun, încă din copilărie, al personajului interpretat de Marcel Iureş, iar dintre scenele filmate, una este cea mai îndrăgită de Victor Rebengiuc.