Evenimentul zilei vă propune, astăzi, povestea mai puțin știută a unuia dintre nepoții lui Nicolae Ceaușescu: Emil Bărbulescu, fiul Elenei, sora dictatorului

Pe Emil Bărbulescu l-am cunoscut în anul 1996, la Casa Presei, pe vremea când redacțiile erau învăluite în fum gros de țigară, iar mașinile de scris mitraliau din toate direcțiile. Tiparul era încă pe plumb, banii erau puțini, dar băutura și țigările, slavă Domnului!, erau ieftine. Țin minte că Emil și-a făcut o apariție stângace în redacție: șchiop, îmbrăcat întrun costum alb care părea să-l jeneze la fiecare pas, emoționat de contactul cu lumea presei, afișând un aer cumva rural.

​FOTO: Nicu Ceausescu

​Trecuseră 7 ani de când Nicolae Ceaușescu, unchiul lui, fusese împușcat la Târgoviște, iar angajarea lui Emil la ziarul la care lucram producea un adevărat șoc. Pe vremea aceea, prieteniile se legau mai ușor la „subredacție”, adică la bufetul Rodipet de la parterul Casei Presei, așa că i-am făcut „botezul” lui Emil din prima zi, roși de curiozitate să-i aflăm povestea.

FOTO: Emil Bărbulescu

Iar Emil a acceptat cu plăcere prietenia noastră. Treptat, chermezele de la „subredacție” s-au mutat la el acasă, în apartamentul de două camere din cartierul Aviației, spre indignarea șefilor ziarului. Acolo l-am cunoscut cu adevărat, într-un cerc restrâns, depănând amintiri după amintiri, golind beri după beri, atât de multe, încât holul care lega sufrageria de baie se umpluse pur și simplu de sticle, iar traversarea lui devenise o problemă. Dar cui îi păsa?

L-a apărat cu arma în mână pe Ceaușescu de furia țăranilor!

Și unde nu avea el relații!? Chiar și la 7 ani de la răsturnarea regimului Ceaușescu, Emil Bărbulescu era primit în hoteluri și restaurante de lux, acolo unde nu plătea niciodată nimic. În Jupiter, spre exemplu, s-a împiedicat de beat ce era și s-a lovit cu capul de o conductă, iar șeful Poliției a venit personal să-l ducă la hotel.

La Saru, un popas turistic din apropierea Slatinei, era primit ca un rege: intra și alegea ce femei să rămână în stabiliment, iar pe bărbați îi trimitea acasă. Ce conta că bea din cănuța cu mujdei crezînd că e ness sau că spunea Ceceap în loc de Ketchup? Ce conta dacă lua Diazepame cu vodcă?

Ar fi tras în oameni ca să-l apere

Emil Bărbulescu nu era un tip formal. Odată ajuns la el acasă, erai parte din familie. Știa că e în centrul atenției și chiar îi plăcea asta. Practic, asta era toată averea lui. Legătura de sânge cu Ceaușescu îl făcea să se simtă special, iar curiozitatea celor din jur lui îl împăuna și mai tare. Răspundea la orice întrebare și nu evita niciun subiect.

Își iubise mult unchiul, pe „nea Nicu” și, din respect pentru el, îi dădeam mereu dreptate când spunea că a fost împușcat degeaba.

Una dintre povestiri este de-a dreptul halucinantă: „Într-o zi, se ducea cu elicopterul în nu-știu-de vizită. A cerut să aterizeze pe un câmp. S-a dus pur și simplu singur în câmp, pentru că nu-i venea să creadă cât de prost arată porumbul. Era în ’89, toamna. Paza era subțire. Cum totul se petrecea în Olt, am fost sunat și m-am dus imediat cu câteva mașini. Femeile care erau la cules săriseră pe el, agresive, urlând că n-au pâine și că mor de foame. Aveam o pușcă. Am încărcat-o și m-am dus în fața lu nea Nicu, care privea uluit, neștiind ce să creadă”. „Erai pregătit să tragi?”, am întrebat. „Da! Clar!

A ieșit scandal mare, am reușit să-l duc la elicopter, iar el s-a uitat cu milă spre țărani și s-a întors spre ai lui, zicînd stins, aproape resemnat: «Dați-le, mă, oamenilor pâine...» Simțea că se întâmplă ceva...”. În toate poveștile de genul acesta, Nicolae Ceaușescu apărea ca un președinte care nu deținea, de fapt, puterea. Iar Emil accentua de fiecare dată faptul că cei din clica nomenclaturii îl trădaseră de mulți ani. Se întâlnise de multe ori cu dictatorul.

„Era tăcut. Nu-i plăceau laudele. Se gândea numai la recolte și la kile’ la hectar. Eu nu înțelegeam prea multe, nu mă interesa agricultura. M-a luat o dată pe după umăr și mi-a ară- tat o tarla mai părăginită. «Vezi, Emile? Așa arăta toată țara înainte de comunism!»”.

Apoi, când amintirile despre evenimentele din ‘89 începeau să lase umbre pe chipul său, Emil bătea în retragere. Își lungea fața și repeta obsesiv: „Eu n-am făcut nimic. Eu eram doar cu băutura și cu femeile”.

Iubea folclorul și ajuta oamenii 

Dar când venea vorba de perioada în care a fost locțiitor al comandatului Miliției județene Olt, înainte de ‘89, îi scăpărau ochii. Îi plăcea să povestească, avea un talent nativ, inclusiv în scris, chiar dacă semnele de punctuație erau încă un mister pentru el.

Asta deși mama lui, Elena Bărbulescu, sora dictatorului, era inspector şcolar pe întregul judeţ Olt. Cu toate că era semi-doctă. Dar femeia putea fi orice, atâta vreme cât soțul, Lică Bărbulescu, era primsecretar al județului Olt. 

A oprit circulația și s-a răsturnat cu mașina

Așa că Emil era „prințișorul” județului. Era mându de mașina lui, o Dacie Sport în două uși, cu motor modificat, așa cum i se cuvenea unei beizadele. „Într-o zi am aflat că fiul lui Coșbuc a murit în accident de mașină, după ce a făcut pariu că ajunge de la Târgu-Jiu la Severin cât fumează o țigară. Voiam și eu să fac ceva de genul ăsta. Eram beat. Am oprit toată circulația până la Șaru și am pornit în viteză. La un moment dat, am scăpat mașina de sub control și m-am răsturnat de trei ori. Toți au crezut că am murit, dar n-am avut nicio zgârietură. Norocul bețivului, nu?”.

„Cum adică ai oprit circulația?”, l-am întrebat uimit. „Păi, ce, nu eram șeful Miliției?”. Nu i se părea cine-știe ce nici măcar acum. „Puteai să faci chiar orice-orice?”. „Puteam, dar eu mai mult ajutam lumea. Veneau bieții oameni la mine cu câte o problemă, dădeam două telefoane și rezolvam. Mi-era milă”.

Dansa Călușarii

Una peste alta, aș putea spune că Emil nu avea ambiții foarte mari. Iubea mai degrabă folclorul și tradițiile locului său natal, decât opulența pe care o afișau rudele din București, care i se adresau cu apelativul „țărane”.

Dar pe el nu-l deranja nici asta. Intrase într-un ansamblu de dansuri din județ care cutreiera toată Europa, dând spectacole după spectacole. Capitolul acesta al vieții îl avea închis într-un sipet numai de el știut. Din când în când, ne delecta cu povești de prin turnee, cu țigani-scripcari și cu succese de moment ale trupei. Doar atunci i se mai îmblânzeau liniile feței, iar chipul i se putea destinde. Și nu uita să amintească faptul că orice spectacol se încheia cu Călușarii și că întotdeauna dansau până rupeau podeaua la propriu.

Mariajul n-a durat mult

La un moment dat, s-a însurat. A făcut chiar doi copii, o fată și un băiat, despre care nu vorbea niciodată. Nici căsnicia nu a durat prea mult: „Într-o noapte eram la amantă, chiar în blocul de vizavi. I-am spus nevesti-mii că sunt în misiune. Dimineața, am ieșit dezbrăcat pe balcon să fumez o țigară. Eram și mahmur, uitasem unde sunt. M-a văzut nevastă-mea pe geam, din bloc, și asta a fost tot. Vezi că povestea asta n-o știe nimeni!”. Și n-a mai avut nevoie de altă nevastă. De altfel, fosta soție a avut un destin tragic, murind ulterior din pricina unui infarct.

Dorinel Munteanu, mărul discordiei dintre beizadele

Pe timpul comunismului, fotbalul era împărțit între Armată și Miliție, adică între Steaua și Dinamo. Pe lângă cele două, apăruseră tot felul de „sateliți”, gen Victoria București a lui Dumitru Dragomir, Inter Sibiu a lui Nicu Ceaușescu sau Flacăra Moreni. O altă echipă susținută de regim era FC Olt Scornicești. Gruparea sportivă din orașul natal al lui Ceaușescu nu avea, însă, ambiții prea mari: se zbătea doar să rămână în prima ligă.

«Hahalelelor, trageți pe poartă, că nu pot să înscriu eu pentru voi!»

Și, cum era și el un „prinț”, Emil Bărbulescu a primit misiunea de a manageria clubul. „Prin ’86 eram la retrogrdare, mai erau 4 etape și jucam la Craiova, care avea o echipă mare pe atunci. Ce puteam să facem? Le-am comandat câte un televizor color craiovenilor, iar Silvică (n.r. – Silviu Lung) a scăpat două mingi în poartă. Striga la atacanții noștri: «Hahalelelor, trageți pe poartă, că nu pot să înscriu eu pentru voi!» Sorin Cârțu ne-a dat gol cu călcâiul. A fost circ. Dar i-am bătut și ne-am salvat”, povestea Emil.

Joaca de-a fotbalul dintre „Prințișorii” Nicu Ceaușescu și Emil Bărbulescu a culminat în 1989. Povestea se leagă de numele unuia dintre cei mai mari fotbaliști români din toate timpurile, Dorinel Munteanu, pe atunci la FC Olt Scornicești.

„Într-o zi, mă sună aia de la club că au venit două mașini de miliție cu număr de Sibiu și că l-au luat pe Dorinel. Ne-am urcat și noi în mașini și am plecat după ei. I-am urmărit până la intrarea în județul Sibiu și apoi am renunțat. Ni-l suflaseră... I-am dat telefon lui Nicu și i-am zis că dacă mai intră la mine în județ, îl împușc!”. Astăzi, Dorinel Munteanu este fotbalistul cu cele mai multe meciuri jucate pentru naționala României.

Casa părintească

Casa părintească din Scornicești am vizitat-o cu ocazia unui reportaj pe care-l făceam, împreună cu Emil, prin Vâlcea. Era emoționat de fiecare dată când vorbea de locul natal și doar acolo se simțea împăcat cu sine. Ne spunea, mândru, că vila cea mare, construită chiar în fața bojdeucii în care s-a născut Ceaușescu, are 15 camere.

Așadar, eram pregătit să cunosc palatele în care se desfătau favoriții regimului comunist.

Dar realitatea a fost cu totul alta. În fața gardului, la stradă, maică-sa, Elena, își făcuse un chioșc în care vindea nimicuri, pentru a putea supraviețui și mergea săptămânal la București să-l aprovizioneze pe Emil cu tot ce putea.

Vila cea mare era, întradevăr, uriașă, dar era simplă, țărănească și nici acum nu sunt convins că avea 15 camere. Nici vorbă de lux! Camerele erau mobilate destul de sărac, cu strictul necesar, iar parchetul, îmbătrînit de vreme, scârția îngrozitor. Nimic din opulența la care mă așteptam! Nici măcar piscina acoperită din curte nu te făcea să exulți. Iar Elena Bărbulescu, sora dictatorului, se încadra perfect în decor: simplă și fără pretenții.

Emil era, însă, în transă. Câteodată, își întorcea capul brusc, de parcă ar fi așteptat o confirmare. Avea senzația că cineva îl privește din umbră și ne spunea că încă îl simte pe „nea Nicu” acolo.

8 luni de închisoare, fără să fie acuzat de nimic, apoi eliberat fără nicio explicație 

Cea mai traumatizantă perioadă a fost, pentru Emil, cea petrecută în detenție, în 1990. A rămas de atunci cu o frustrare uriașă, care l-a măcinat mulți ani și care, până la urmă, i-a adus sfârșitul: 8 luni de închisoare, fără să fie acuzat de nimic, apoi eliberat fără nicio explicație!

„Atunci am simțit cât de rău poate să fie poporul acesta. Cât de canalii pot să fie oamenii! Cei pe care îi ajutasem, intraseră în gaură de șarpe. Dintr-o dată, eram un simplu criminal”, spunea Emil cu obidă. Detenția de la Penitenciarul Rahova i-a lăsat urme adânci, atât fizice, cât și psihice.

„Mă țineau ca pe un animal, pe întuneric, în frig. Din când în când, primeam câte un coleg, cei mai mulți din nomenclatură. Despre mâncare, ce să mai spun? Avea un gust de parcă își spălase cineva șosetele în ea... Asta când era. Și nimeni nu-mi zicea nimic... De ce sunt arestat, dacă sau judecat sau nu... Nimic”.

„Ce faci, țărane?”

Umilințele prin care a trecut Emil în acea perioadă par desprinse dintr-un scenariu care are la bază, culmea, chiar lagărele comuniste. Marea surpriză avea să vină, însă, spre finalul detenției: „Într-o zi, mă trezesc că mi-l bagă pe Nicu în celulă. Nicu Ceaușescu! «Ce faci, țărane?», mă ia el. L-am răbdat câteva zile, până când l-am tras la perete și l-am întrebat: «Cum dracu’ faci tu, mă, parte din familia Ceaușescu?». Am tras pe perete, cu unghia, o linia orizontală, la nivelul înălțimii mele. I-am zis: «Ia, treci aici, să te măsor!

Ia uite cât de scund sunt eu și cât de înalt ești tu! Măică-ta și taică-tu erau la fel. Tu de ce dracu’ ești așa înalt? Ești copilul lor din flori, nu înțelegi?». S-a enervat: «Țărane, încetează!». I-am tras un pumn de l-am dat cu baibaracele în sus. Era slăbit și bolnav, dar chiar și dacă nu era, tot îl puneam în cap când voiam, aveam centura neagră...”. Emil era convins că Nicu a fost înfiat de cuplul Ceaușescu și spunea asta oricui, ori de câte ori avea ocazia.

Cu Nicu Ceaușescu în celulă, viața i-a fost și mai grea: „Se răzbunau pe noi... La două-trei zile veneau gardienii în celulă... «Scularea! Mergeți cu noi!». Iar noi dădeam să ne încălțăm... «Fără încălțăminte!», ni se striga. «Acolo unde mergeți n-o să aveți nevoie...». Și râdeau. Noi eram convinși că ne duc să ne execute. Nu aveam aproape nicio informație din exterior, nu știam ce se întâmplă în realitate”.

Cei doi s-a mai văzut o singură dată după ce au fost eliberați, la metroul la Piața Victoriei. „Ce faci, băi, Creangă?”, l-a întrebat, ironic, Nicu pe Emil, aluzie la cartea „Nicolae Ceaușescu a fost unchiul meu” scrisă de cel din urmă.

Moartea

Nicolae Ceaușescu avea obiceiul „vizitelor de lucru”. În această imagine,, în stânga președintelui, se vede Ion Iliescu Emil Bărbulescu a murit în aprilie 2016, la 58 de ani. Se retrăsese la Scornicești, pentru a-și duce mai departe, singur, crucea. Se simțea nedreptățit de viață, uitat de lume. Picul de megalomanie pe care îl avea în sânge se evaporase și simțea că nu mai are pentru ce trăi.

Suferea de mai mulţi ani de lupus, o boală ce se caracterizează printr-o inflamaţie puternică dată de o afecţiune autoimună şi care poate deteriora orice parte a organismului. Dar consumul interior a fost cel care i-a grăbit sfîrșitul. Şi-a pierdut tatăl, fosta soţie, mama și, încetîncet, s-a izolat de lumea publică. Acum, la Scornicești este liniște. Doar bustul dictatorului, care tronează în curte, mai amintește de dinastia Ceaușescu…