Zâmbetul ei este o propoziţie simplă. Marie Rose Mociorniţă te învaţă, fără cuvinte, lecţia modestiei. A rămas om, în ciuda a tot ce a trăit. Aceasta e mândria vieţii ei. Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu, l-ar ruga să o ierte că a lipsit de la întâlnirile cu El. Îşi divinizează, în acelaşi timp, părinţii. Sunt confesiuni pe care nepoata marelui industriaş, Dumitru Mociorniţă, le face într-un interviu, acordat în exclusivitate pentru EVZ, în a treia zi de Paşte.

După câţiva ani în care a decis să stea departe de spaţiul public, Marie Rose Mociorniţă face teoria bunului-simţ la români, dar îi şi încurajează să nu-şi piardă speranţa în prelungita criză economică şi morală, pe care o traversează România. Evz.ro: Aţi lipsit în ultimii ani din spaţiul public. Nu aţi mai acordat interviuri, nu aţi mai apărut la emisiuni de televiziune. De ce? V-a supărat ceva? Marie Rose Mociorniţă: Am ales să nu mai apar la TV pentru că anul trecut am avut senzaţia că trăiesc într-o continuă ceartă electorală ai căror protagonişti erau teleportaţi cu viteza luminii dintr-un studio în altul pentru a transmite aceleaşi mesaje pe un fundal de hartă. M-aş fi simţit ridicol printre ei, vorbind de importanţa eului adevărat. “Bucureştiul, un oraş fără personalitate şi spirit” Când v-am contactat prima oară, acum aproape o lună, spuneaţi că sunteţi în Canada. Unde locuiţi de fapt? Unde vă duceţi viaţa de zi cu zi? Aţi declarat la un moment dat că v-aţi stabilit în România.  Din 2001 îmi petrec majoritatea timpului în România. Am trăit cot la cot cu toată lumea etapele bune şi rele, de la speranţa inutilă a dreptăţii prin legea lustraţiei, gropile de pe drum, până la alinarea prieteniilor adevărate. Am o relaţie zbuciumată cu ţara mea. Când sunt departe mă cheamă înapoi, când o cunosc prea îndeaproape mă oboseşte. Peste toate aceste etape mai am şi o familie, şi obligaţii departe, iar pământul care nu se sădeşte, se usucă. Când veniţi în România staţi de regulă în Bucureşti. Cum vi se pare oraşul? Cu riscul înjurăturilor pe care le voi primi neîndoielnic la comentarii, cred că este printre cele mai urâte oraşe pe care le-am văzut vreodată. Este un oraş fără personalitate, fără spirit, cu puţine locuri unde poţi să îţi arunci ochii şi să vezi frumosul. Cel mai mult mă deranjează cablurile care stau atârnate de stâlpii de electicitate, blocurile jerpelite, faptul că duminica în afară de câteva parcuri nu ai unde să te plimbi. Se spune că atunci când te crezi frumos, devii mai frumos, dar majoritatea bucureştenilor îşi văd oraşul aşa cum este. Un oraş a cărui tragedie este că niciun primar din perioada post-decembristă nu l-a iubit destul ca să înceapă să îl vindece. Cum s-a schimbat România de la prima dvs. revenire aici, în 1997, şi până acum? Noi, cei care trăim zilnic aici, suntem convinşi că nu e nicio schimbare. Ţările, ca şi oamenii, trec prin etape. Cea de acum nu e prea atragătoare, dar sper să o depăşim. Vă contrazic puţin. Cred că din 1997 până la integrarea UE, lucrurile au stat mai bine. Am trăit euforia integrării în NATO, speranţa integrării europene, un moment economic bun, dar am trăit şi căderea in abisul kitschiului şi înlocuirea oamenilor de valoare de pe sticlă cu personaje de operetă. Am simţit gustul competiţiei de piaţă si ne-am pierdut iluziile că vom fi salvaţi de un erou, ne regăsim ca după un divorţ sau un incendiu, obosiţi, în căutare de identitate, căutând elementele de valoare pe care să clădim din nou. “Nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica” Aţi auzit de Simona Senzual? Ştiţi cine e? Am o fată care mă ajută în casă şi care îşi întinde masa de călcat când încep programele de la ora 5. Aşa primesc eu această educaţie. Cum ne apărăm copiii de astfel de “modele”, care se înmulţesc? În România şi în străinătate, în fiecare şcoală, spital, teatru, sunt oameni care au o valoare extraordinară. Când şefii din media vor realiza că modele de oameni valoroşi sau chiar oameni medii, care îşi găsesc un rost chiar dacă sunt supraponderali sau au limite, sunt poveşti care se vând, vom învăţa să apreciem şi noi altfel de modele şi vom răsufla uşuraţi. Ar exista speranţe pentru mai mult. Sau când vom fi foarte indignaţi de o generaţie de progenituri răsfăţate care calcă oamenii ca muştele pe trecerea de pietoni în drum spre discotecă, linistiţi apoi  că le acoperă spatele papa. Ce sfat i-aţi dat copilului dvs. ca să nu o ia pe un drum greşit, să nu-şi aleagă un model greşit? I-aş spune să înveţe din greşelile mele ca să nu plătim aceleasi poliţe de două ori. Ce face fiul dvs. Joseph? S-a stabilit în România? Spuneaţi la un moment dat că i-a fost foarte greu să se mute şi în Anglia din Canada. Este pe jumătate român, vorbeşte româneşte, are un bilet de avion disponibil oricând şi când va simţi nevoia îl va folosi. Tocmai pentru că veniţi dintr-o altă “dimensiune”, pentru că puteţi arunca o privire asupra societăţii de pe margine, vă întreb dacă mai avem şansa să învăţăm lecţia bunului simţ, a bunei-credinţe, a bunăvoinţei? Am o prietenă care spune că nu mai trăim în Românica, ci în Mitocănica. Probabil aşa este acum. Dar când vom avea ce pierde, adică drumuri, spitale, şcoli, case mai confortabile, primari şi institutii care trăiesc pentru noi şi nu prin noi, atunci ne vom lupta să le păstram. În ţările din vest oamenii au foarte puţine bunuri după o viaţă de muncă: o casă,  o pensie şi puţini bani la bancă, dar se luptă pentru ele. E calitatea lor de viaţă şi cu asta nu te joci. Înainte de a intra în UE, spuneaţi că vom sta multa vreme în picioare la masa lumii civilizate. Acum a venit şi criza economică, iar asta nu ne ajută prea mult. Vedeţi oportunităţi pentru România în vreme de criză?Criza este un stres în plus pentru români, dar şi o şansă de regrupare realistă a valorilor. Acum suntem iar la răscruce de drumuri. Avem şansa fondurilor europene, dar vor fi mereu nişte băieţi deştepţi, care le vor trata ca pe investitorii de la începutul anilor ‘90: Daţi-ne banii şi plecati! Dar sper să fie mai mulţi oameni care le vor vedea ca pe o oportunitate pentru un nou început, o bază economică mai serioasă cu oportunităţi egale.