Codul de onoare al legionarului sunt șapte articole care au construit în 185 de ani de existență un corp de elită, recunoscut în lume printre cele mai bune - dacă nu cel mai bun dintre cele care bat câmpurile de luptă, atât de bun încât americanii au vrut să cumpere Legiunea străină «la pachet», cu arme, bagaje și legionari, într-o epocă în care francezii înșiși păreau să îi întoarcă spatele. Legenda s-a născut în urma unor bătălii istorice, în care regimente întregi au dispărut în luptă. «Misiunea este sacră»! Și a trecut chiar granițele închise ale României comuniste.

Eroul nostru, Pleșca Iacob Ioan, era un copil rebel bătând străzile Bistriței în ultimul deceniu al regimului, între judo, fotbal, alpinism, fără să se decidă din ce anume va fi făcut viitorul care îl așteaptă:„Mă uitam la boșii comuniști, burtoși și grosieri și nu mă vedeam deloc în pielea lor!”.

Revoluția l-a prins recrut la trupele speciale, la cercetarediversiune, la Huedin.

- Care erau misiunile voastre ?

- Făceam acte false, ne înfiltram în unități și furam arme, minam drapelul… Ăsta era cel mai grav pentru o unitate, sunt unități care au fost dizolvate din cauza asta.

- Revoluția te-a prins recrut într-o unitate care ar fi trebuit să acționeze în sprijinul regimului. Ați acționat, în decembrie ,89?

- Nu. Am rămas în cazărmi. Ăsta a fost ordinul.

FOTO: Ioan Iacob Pleșca FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Cu această ocazie însă și-a găsit și vocația: carieră militară. Un examen la Sibiu, la școala de subofițeri – cercetare diversiune - și un an de studii la sfârșitul căruia Ioan decide să își plieze bagajele și să își ia lumea în cap. Aici începe marea aventură.

- Cu ultimii bani pe care îi aveam am plătit anul de studii, pentru că abandonam școala, și am plecat să devin parașutist la Legiunea Străină. Era în septembrie 1991. Naveam decât 200 de lei în buzunar, n-aveam viză, nimic… Am luat un tren până la Budapesta și de acolo până la graniță, la Hegyeshalom, împreună cu alți 7-8 camarazi din Bistrița. Ne-am infiltrat în Austria și ne-am urcat întrun marfar până la Viena. Dădusem toți pașapoartele unuia dintre noi –fraieri! Fix pe el l-a săltat poliția în gara la Viena și așa am rămas și fără acte…Împreună cu un prieten care voia să ajungă în Elveția ne-am ascuns în tavanul toaletei unui tren care pleca spre vest. La Basel ne-a prins poliția, că nu mai puteam ieși din tavan și am început să bat și să strig.

Le-am spus că eu mă duc la Legiunea Străină, dar nu i-a prea impresionat. Ne-au trimis înapoi la austrieci care ne-au închis într-o celulă, la Insbruck. Cum spuneam, naveam nici un act. Aveam o fereastră înaltă pe care se vedeau munții, mă trezeam în fiecare dimineață cu o imagine de carte poștală sub ochi. Cred că eram singurul om fericit în pârnaie! Când am ieșit, aveam niște bani, că lucrasem în închisoare, și cu banii ăia mi-am cumpărat o șurubelniță, ca să nu mai rămân blocat. Am luat același tren până la Basel, iar de acolo am trecut frontiera pe jos, în Franța. Am văzut undeva o informație cum că ar exista un centru de recrutare la Dijon. Doar că Dijon era la vreo sută de kilometri ! Așa că am furat o bicicletă. A fost singurul lucru pe care l-am furat în viața mea, și într-o zi o să mă întorc în satul ăla, să le dau oamenilor ălora o bicicletă înapoi !

-Cum ai furat-o ?

-Era pe seară, i-am văzut pe fereastră : o familie normală în jurul mesei, la cină. Bicicleta era sprijinită de perete, lângă intrare. Am luat-o și am plecat ! Nici nu și-au dat seama!

Nu mai aveam nici bani de mâncare, nici unde să dorm. În prima noapte am dormit într-un refugiu pentru camioane, bătea un vânt care mi-a înghețat oasele, s-a pornit și ploaia. A doua zi, rebegit de frig, am încălecat pe bicicletă și am pornit la drum strângând din dinți.

N-am înțeles de ce mă claxonau toate mașinile care treceau ca turbate pe lângă mine. Ce e drept, eram singurul pe bicicletă, dar rulam corect, pe dreapta, așa că nu pricepeam ce au cu mine. Știi, pe vremea aia, în România nu existau autostrăzi. (Nu că s-ar fi schimbat mare lucru!). Mai târziu am înțeles că eram pe autostradă.

Aveam bocanci de parașutist, pe bicicletă nu e cea mai fericită alegere. Am făcut niște bătături !...

În noaptea următoare am dormit în gară, la Dijon, cu toți cerșetorii. Să știi că și printre ei e o ierarhie, ca să ajungi să dormi pe gura de aer cald e o adevărată bătălie.

A două zi de dimineață m-am ținut după un adjudant șef, mi-am zis că sigur mă duce la cazarmă, și așa a fost. Doar că acolo mi-au cerut actele și cum n-aveam mi-au arătat ușa: «Dégage!». Mama ei de treabă ! După tot ce-am pătimit ca să ajung până aici, nici vorbă să degajez! M-am cramponat de ei până m-au luat la teste!

Codul de onoare al legionarului

Art1: Legionar! Ești un voluntar pentru a servi Franța cu onoare și fidelitate

Art2: Fiecare legionar este fratele tău de arme indiferent de naționalitate, rasă sau religia lui. Îi vei arăta întotdeauna cea mai strânsă solidaritate, cea care trebuie să îi unească pe membrii aceleiași familii.

Art3: Respectuos față de tradiții, atașat față de superiori, disciplină și camaraderia sunt forța ta, curajul și loialitatea – virtuțile tale.

Art.4: Mândru de statutul tău de legionar, îl arăți în fiecare zi în ținuta ta elegantă, în comportamentul mereu demn, dar modest, în interiorul cazarmei tale întotdeauna impecabil.

Art.5: Soldat de elită, te antrenezi cu rigoare, îți întreții armele ca pe bunul tău cel mai prețios, te îngrijești constant de forma ta fizică.

Art 6: Misiunea e sacră, o execuți până la capăt și dacă este nevoie, în operațiuni, cu prețul vieții tale.

Art.7: În luptă acționezi fără pasiune și fără ură, îți respecți dușmanii învinși, nu-ți abandonezi niciodată nici morții, nici răniții, nici armele.

Șapte pe un loc

Legiunea Străină are în jur de 7.000 de legionari. În fiecare an, sute de candidați bat la porțile ei, aduși fie de spiritul de aventură, fie de legendă, fie de sărăcie. Rata de recrutare este de 1/7! Cum se spunea pe vremuri, 7 pe un loc. Sunt aleși cei mai rezistenți fizic, cei mai solizi psihic și cei mai determinați. Recrutorii vor fi însă atenți ca nici o naționalitate (dintre cele 124 reprezentate la Legiune) să nu devină dominantă, astfel încât echilibrul să fie constant. Primele teste se dau chiar la centrul de recrutare, iar fericiții aleși sunt expediați la Aubagne, lângă Marsilia, la comandament –„La maison mère”.

Adevăr și legendă

Încă de la crearea sa (1831) de către Louis Philippe, Legiunea a fost concepută ca un corp de soldați străini. Recrutarea se face sub un nume declarat – ceea ce înseamnă că nimeni nu este obligat să își dezvăluie adevărată identitate. De-a lungul timpului, Legiunea a fost refugiu și pentru cei care fugeau de propriul trecut din momentul în care acceptau să îl șteargă, cu pasivul și cu activul său și să o ia de la zero. Este mitul «celei de-a două șanse». Devii un altul și contează doar ceea ce înfăptuiești sub arme, sub nouă ta identitate.

FOTO: Când a plecat din țară, în septembrie 1991, Ioan Iacob Pleșca avea în buzunar 200 de lei FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Și-au găsit așadar refugiu aici, de exemplu, rușii albi, izgoniți de Revoluția bolșevică, americanii plecați pe cont propriu să apere Europa în Primul Război Mondial, evrei evadați din iadul care începuse să devină Europa de Est la sfârșitul anilor ‘30, dar și câțiva legionari români sau soldați ai celui de-al III-lea Reich, care și-au vărsat sângele pe pământuri îndepărtate sub steagul francez: mii, zeci de mii poate în îndepărtata Indochina. Unul dintre cântecele Legiunii e moștenit direct de la ei: «Copii, profitați de război, căci pacea va fi teribilă »! Nume celebre s-au perindat sub chipiul alb (semnul distinctiv al legionarului): Zinovei Peshkoff (fiul natural al lui Maxim Gorki), Petar I al Serbiei (angajat la Legiune în 1870), prințul georgian Amilakvari, Louis II de Monaco (strămoșul prințului Albert), scriitorul Blaise Cendrars, poetul britanic Alan Seeger (mort în Primul Război Mondial), prințul Louis Napoléon, Siegfried Freytag (unul dintre piloții cei mai decorați ai Luftwaffe), scriitorul german Ernst Junger.

Recrutarea a urmat așadar marile mișcări ale istoriei. După prăbușirea comunismului, cei mai mulți candidați au venit din Est. În zilele noastre, însă, identitatea declarată nu mai este automată- legionarul se poate angaja sub propriul nume - iar trecutul lui este verificat prin Interpol. Vremea aventurierilor romantici a trecut.

„Din Guyana franceză m-am întors cu nevastă și copil”

Odată trecute primele teste, Pleșca Iacob Ioan va lua drumul «Fermei», alături de ceilalți candidați reținuți. «Ferma», un loc în care recrutul devine «legionar», soldatul de legendă. Patru luni de antrenament sângeros în urma cărora jumătate dintre candidați clachează.

- În câteva zile devii un animal hăituit. Ești privat de somn, faci marșuri nesfârșite cu echipamentul în spinare până ajungi să dormi de-a-npicioarelea, ca un cal, sprijinit într-un copac. Condiție fizică, trasee cu capcane, exerciții cu ochii închiși, totul top chrono: ai două minute să mănânci, ai două minute să te speli (dacă dai cu săpun, sigur nu mai ai vreme să te clătești). Când ieși deacolo, ești o mașină de război, ești condiționat ca și câinele lui Pavlov. Am terminat al doilea din 45. Am putut să aleg regimentul pentru care am venit la Legiune : 2e REP (2e Régiment Étranger de Parachutistes). Cel mai bun, nu doar din Armata Franceză, ci din lume.

FOTO: În misiune, fi ecare trebuie să creadă că e cel mai bun FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

2e REP este în sine o legendă. Este urmașul 2e BEP ( 2e Bataillon Étranger de Parachutistes), dizolvat prin dispariție în lupta după bătălia de la Dien Bien Phu (Indochina, 1954) : 1.500 de morți. Reconstruit în 1955, va fi angajat în războiul din Algeria și, ulterior, în toate operațiunile externe în care Franța va fi parte, între care cea mai cunoscută este evacuarea civililor europeni din Kolwezi (1978). Bazat la Calvi, în Corsica, este visul oricărui legionar, «para- légion» adică parașutist al Légiunii Străine) e o marcă de prestigiu.

- Am ajuns la Calvi și am intrat direct la „promoție”, adică o lună de instrucție – încă una! În principal exerciții de salt cu parașuta.

- Care au fost primele operațiuni la care ai participat?

- Păi, mai întâi, am ratat Somalia, pentru că am devenit operațional cu o zi după ce regimentul a fost trimis în operațiune. Dar am fost în Republica Centrafricană, Djibouti, Tchad, Iugoslavia (Mostar, Sarajevo).

- Care a fost misiunea ta în Iugoslavia?

- Trebuia să ne interpunem între sârbi și bosniaci, care trăgeau unii într-alții peste capetele noastre, deci am făcut ce am putut. Mă rog, nu îți spun un secret dacă mărturisesc că noi simpatizăm mai degrabă cu sârbii.

- Ți-a fost teamă pentru viață ta?

- Am fost condiționați să credem că suntem cei mai buni și eram cei mai buni, deci n-am crezut nici o clipă că mi se poate întâmpla ceva. Eram «toți pentru unul și unul pentru toți». Americanii au un adevărat cult pentru Legiune. Ca să îi dau bereta mea verde de «para-légion», un american mi-a dat tot echipamentul lui – ținută completă de marins! Americanii sunt băieți simpatici, dar e bizar să îi vezi când ajung undeva cu tot harnașamentul pe ei – de la cască la bocanci, ca niște RoboCop chiar și pentru o simplă patrulă pe străzile unui oraș.

- Care a fost „opex-ul” tău cel mai interesant?

- Guyana franceză. În primul rând că m-am întors de acolo cu nevastă și copil! Guyana este teritoriu francez, deci multă lume încearcă să «sară gardul», pentru că diferența nivelului de viață este enormă. Aveam ca misiune supravegherea gra niței. De asemenea, îi urmăream pe căutătorii de aur care colcăie pe Amazon. Și, în sfârșit, o misiune esențială a regimentului detașat în Guyana este paza bazei Ariane.

Am petrecut câteva săptămâni la Camopi, pe granița cu Brazilia, ca Robinson Crusoe. Una din misiunile de bază ale legionarilor este să construiască în teritoriile sălbatice. Deci am deschis un sat, am construit totul de la zero pentru indieni, am patrulat în canoe pe fluviu…A fost una din misiunile mele cele mai pasionante. A fost și ultima

. -De ce?

- Isabelle și Nicolas (soția și copilul) au schimbat modul în care văd viața. Am fost un aventurier, am devenit serios, responsabil. Am lucrat o vreme la o societate de protecție după care mi-am creat propria mea societate – Praetorian Trajan, în 2004. Am în plan o filială la Londra, pentru securitatea în zonele de conflict și, de ce nu, și o filială în România. Viitorul va decide!

Marcela Feraru s-a întors la EVZ

Marcela Feraru a fost redactor al secției „Politic” a Evenimentului zilei în „Epoca Cristoiu”. Ulterior, ea a emigrat în Franța, de unde a continuat să trimită corespondențe pentru diferite entități media din țară. Marcela se întoarce, după aproape 20 de ani, la „Bulina Roșie”, ziarul care a consacrat- o.