Editura Evenimentul si Capital

„Manele ce se cântă la masa mitropolitului”

Autor: | | 0 Comentarii | 447 Vizualizari

Dumitru Dona Siminică, lăutarul cu „guguştiuc în gât”, rafinat şi fără pereche, a fost iubit de români şi apreciat în străinătate. O evocare de Dan Ciachir.

Într-o zi din 1979 – sfârşitul lui noiembrie sau începutul lunii decembrie – aşteptam tramvaiul într-o staţie când a trecut pe stradă un dric cu cai mascaţi urmat de un preot în odăjdii şi cortegiul funerar. Citind numele de pe cruce, am înţeles că Dumitru Dona Siminică plecase creştineşte pe ultimul drum. A fost prima amintire ieşită la suprafaţa memoriei atunci când am aflat dintr-un ziar că muzica pe care o interpreta a ajuns apreciată în revista „Vogue” şi în „New York Times”, semn că Occidentul mai cabulipseşte lucruri subţiri şi că mai are rafinament. Fiindcă Dona Siminică a fost un muzicant rafinat şi fără pereche.

L-am ascultat în anii ’70 la restaurantul „Opera” de lângă Podul Elefterie. Nu avea nimic din guristul rubicond şi obez încălţat cu pantofi albi sau bej şi cu vestimentaţie ţipătoare. De statură mijlocie, aproape suplu, îmbrăcat corect, parcă-l văd şi-l aud cântând La şalul cel negru, piesă veche de două secole, la origine o poveste din Basarabia prelucrată de Puşkin, care o descoperise în timpul exilului său la Chişinău.

În urmă cu 35-40 de ani, La şalul cel negru şi Când toca la Radu Vodă, cântec ieşit în timpul penultimului domnitor fanariot Ioan Gheorghe Vodă Caragea, deopotrivă cu ceva mai tânărul Inel, inel de aur, ţâşnit din adâncurile sufletului bucureştean, care m-a fascinat din tinereţe, făceau parte din repertoriul curent al chefurilor cu lăutari. Dona Siminică rămăsese fidel versiunii originare din Inel, inel de aur, mie plăcându-mi mai mult varianta cu versurile: „Frumoasă e Constanţa/ Frumoasă e şi viaţa,/ Dar mai scumpă şi mai dragă/ Îmi este libertatea”.

Vocea lui Dona Siminică era ieşită din comun. Avea, potrivit unei expresii a breslei sale, „guguştiuc” în gât şi ajungea la înălţimi vocale pe care tenorii veneţieni din vremea lui Vivaldi le atingeau doar în urma unei operaţii de mutilare.

La Dona Siminică, orchestraţia, acompaniamentul erau pe măsură: un tempo ce desfide graba, cu lungi şi unduioase introduceri şi legănate falduri orientale înrădăcinate în componistica lui Anton Pann şi-a lui Ucenescu, adică în cântecul de lume care ne-a fost cea dintâi muzică uşoară, trasă din isonul bisericesc pe vremea când exista un repertoriu de „manele ce se cântă la masa mitropolitului”...

Pagina 1 din 1



Alte articole din categoria: Internaţional

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate