În timp ce locurile de veci ale foștilor interlopi sunt îmbelsugate, mormintele unor artiști celebri, batjocorite și lăsate în paragină

În timp ce locurile de veci ale foștilor interlopi sunt îmbelsugate, mormintele unor artiști celebri, batjocorite și lăsate în paragină

O vorbă din bătrâni spune că, în faţa morţii, oamenii sunt egali. Că lucrurile nu stau nici pe departe aşa şi că interlopul este tratat cu acelaşi soi de respect, amestecat cu teamă şi supunere, şi dincolo de hotarul morţii, o demonstrează discrepanţa dintre mormintele sărăcăcioase, condamnate la uitare, ale unora dintre cei mai apreciaţi şi mai îndrăgiţi români și opulenţa de neimaginat care te întâmpină imediat ce ajungi la petecul de pământ sub care dorm „greii lumii interlope bucureştene”

O plimbare de câteva ore, prin ploaia măruntă a sfârşitului de noiembrie, în dincolo de gardul impunător de piatră ce străjuieşte la intrarea în cimitirul Bellu din Capitală ne-a demonstrat cu prisosinţă acest fapt: că interlopul tot interlop rămâne chiar şi atunci când se îmbracă, prin voia Celui de Sus, în „palton de scânduri”. Acelaşi interlop care a dat cu tifla justiţiei în răstimpul cât s-a aflat în viaţă şi care privea în răspăr cu zâmbet aferat în colţ de gură spre omul obişnuit, ei bine, acelaşi interlop îşi duce somnul de veci, bine mersi, înconjurat de coroane gigant, de sumedenie de flori pestriţe, marmură neagră şi statui impozante, toate semne mai degrabă ale fricii decât ale respectului etern. Numele lui, în cazul cimitirului Bellu Militar – pentru că în multe alte cimitire bucureştene, povestea se repetă la indigo - este Fane Spoitoru. Nume greu, cu rezonanţă, rostit în şoaptă, ca un soi de reverenţă mută adusă reputaţiei de şmecher mafiot, cu putere şi faimă.

FOTO: Locul de veci al lui Fane Spoitoru este vizitat zilnic de locotenenții săi

Ne puteți urmări și pe Google News

„Fane Spoitoru o duce bine şi în mormânt”

Cel care ne însoţeşte în periplul nostru, nea Gheorghiţă (63 de ani), „unu’ de-al locului”, cum, plastic, ţine să ne informeze, imediat ce-i strecurăm în căuşul palmei „binecuvântata” bancnotă de 10 lei, începe să turie ca o moară hodorogită despre „barosanii” care vin zi de zi la mormântul trei, patru o dată, ăia care vin la el. Mai mult muieri, da’ sunt şi bărbaţi. Toţi vin cu flori şi nu pleacă până nu-i curăţă mormântu’ dă buruieni, praf şi mai ştiu eu ce. E ca-n palmă lespedea asta”, ne arată cu degetul bont spre ceea ce noi ne încăpăţânăm să credem că e marmură neagră în toată regula. Când ţăcănitul aparatului de fotografiat amuţeşte, iar liniştea se aşterne din nou peste morminte, nea Lili ne aruncă una din vârful curţii, de rămânem interzişi. „Fane o duce bine şi acolo unde e. Alţii, cum e Puiu Călinescu, de pildă, au un mormânt de zici că e îngropat un câine acolo, nu om. Şi încă ce om!”, răsuflă cu năduf, în timp ce noi ciulim urechile atenţi să nu scăpăm o vorbuliţă.

Mai facem pierduţi zece lei în palma cât barosul a lui nea Gheorghiţă şi ne punem în mişcare printre morminte în căutarea celui care adăposteşte osemintele marelui comic Puiu Călinescu. Ajugem cam în zece minute, cu pantofii ceva mai grei (am strâns mai tot noroiul de pe aleile nebetonate, mustind a apă) în cealaltă extremitate a cimitirului. „Aici sunt îngropaţi ăia aşa ca mine, sărăntocii adică”, ne lămureşte nea Gheorghiţă. „Ăia pe care nu-i bagă nimeni în seamă şi la mormântul cărora nu vine niciodată nimeni”, mai rosteşte, posac, şi începe să-şi facă de lucru pe lângă petecul de pământ, din care se iţeşte beteagă o cruce de lemn pe care cineva a inscripţionat, pentru posteritate, numele lui Puiu. Tăcerea interlocutorului nostru nu durează mult. Cât să învârţi o ţigară. Una pe care, după ce o fumează cu sete până aproape de filtru o abandonează, cătrănit, la picioare. „Nimeni nu a venit la el în cei patru ani de când sunt aici. Absolut nimeni. Florile astea de aici, ne arată cu un gest apatic mănunchiul de flori de câmp de la căpătâiul mortului, sunt aduse de mine. Eu şi încă vreo doi, tot angajaţi ca şi mine, ce mai venim pe aici să cinstim memoria lui nea Puiu. Restu’ neam! Zici că a fost bolnav de ciumă, săracu Puiu de nu trece nimeni să-i cinstească memoria!”, mai glăsuieşte, înciudat.

Cornel Răgălie, păzit de gorile

La Reînvierea La câţiva kilometri distanţă de cimitirul Bellu, între zidurile cimitirului Reînvierea îşi doarme în tihnă somnul un alt fost interlop, Cornel Răgălie, cunoscutul proxenet căruia, într-un acces de furie, soţia i-a zburat creierii cu o armă de vânătoare. Ca şi în cazul lui Fane Spoitoru, mormântul său este în întregime acoperit de marmură neagră. Bine îngrijit, vizitat în fiecare zi de rudele sau foştii locotenenţi ai lui Răgălie, mormântul este în permanenţă acoperit de flori proaspete şi coroane. În condiţiile în care, spun gurile rele, nici musca nu zboară prin Reînvierea fără să fie contabilizată de mafia cimitirelor, ne-a fost de-a dreptul imposibil să facem vreo poză. Imediat ce ne-am apropiat de mormântul lui Răgălie, am fost încercuiţi de vreo câţiva flăcăi cu spete late care ne-au întrebat de sănătate şi ne-au invitat să ne luăm frumuşel picioarele la spinare. Miroseam de la o poştă că nu facem parte din clan. La fel ni s-a întâmplat în cimitirul Berceni, unde am încercat să dăm de mormântul lui Ioan Anghel, cunoscut în lumea interlopă sub porecla de Coco Anghel.

FOTO: Mormântul lui Papaiani pare desprins dintr-un film de groază

Crucea lui Papaiani, devastată

Rând pe rând, ni se înfăţişează privirii mai multe morminte asemeni celui pe care tocmai l-am vizitat. Toate adăpostesc osemintele unor personalităţi de primă mână ale scenei româneşti. Toate par a fi abandonate, pradă unei mizerii crunte şi... de neînţeles. Sebastian Papaiani! Nici măcar crucea pe care îi este scrijelit numele nu mai stă în picioare. Se încăpăţânează să stea, prăbuşită, direct peste folia de un cenuşiu apatic ce acoperă în întregime pământul posac al mormântului. Nimic. Nici o floare. Nici un crâmpei de urmă a dragostei şi recunoştinţei pe care un român autentic, cu bun simţ, ar trebui să o poarte celor care au scris istorie şi au adus faimă României! Nici măcar o lumânare nu aminteşte posterităţii de respectul pe care marele actor l-a câştigat în sufletul publicului prin prestaţii actoriceşti absolut uluitoare.

Sergiu Nicolaescu, condamnat la uitare

Nici mormântul lui Sergiu Nicolaescu din Bellu nu a scăpat de uitare. Dacă e să ne luăm după istorisirile lui nea Gheorghiţă, din clipa în care a fost îngropat, marele regizor nu a primit vizita nici măcar a unui singur suflet de creştin.

La capătul a două ore de hălăduind printre cruci, de depănat poveşti în compania guralivului Gheorghiţă, ne îndreptăm, cu sentimentul idiot că suntem ţinta unei farse şi că nimic din ceea ce am văzut nu este adevărat, spre porţile mari ale cimitirului. Dincolo de care, în scrâşnet asurzitor de frâne şi sudălmi aruncate din vârful limbii, începe lumea reală. A celor vii pentru care cinstirea înaintaşilor nu înseamnă nimic. Nici măcar un pumn de ţărână spre care să îşi plece a smerenie frunţile în timp ce rostesc creştineste "Dumnezeu sa-l ierte!".

Mormântul lui Dem Rădulescu, năpădit de buruieni

Câteva zeci de metri mai încolo, tot la Bellu, îşi doarme somnul Dem Rădulescu. Măcar are o piatră funerară la căpătâi, chiar dacă mormântul este în întregime năpădit de buruieni. Se vede de la o poştă că nici o mână de om nu a mai atins de o bună bucată de timp bulgării de pământ care-i adopostesc rămăşiţele.

Cu 12 milioane euro în buget, Administraţia Cimitirelor se face că plouă

Lipsa totală de interes a oficialităților în ceea ce privește locurile de veci ale unora dintre cei mai mari artiști români este, de departe, una de natură să stârnească revoltă. Cu atât mai mult cu cât de la buget au fost alocaţi pentru Administrația Cimitirelor (instituție printre ale cărei obligații se numără și aceea de a întreține mormintele) de către Primăria Generală 55.406.000 de lei (aproape 12 milioane de euro), sumă suplimentată ulterior cu alţi 180.000 de lei. Administraţia Cimitirelor, aflată în subordinea directă a Primăriei Capitalei, nu pare, însă, interesată să întreţină aşa cum se cade locurile de veci ale românilor ale căror nume fac parte din istorie.