Pamfil Șeicaru a fost cu siguranță cel mai cunoscut jurnalist român din perioada interbelică și cel care a ridicat primul trust de presă, "Curentul".

A fost acuzat de dușmani că a fost doar un șantajist, un gangster de presă, un fascist și apoi chiar și colaborator al Securității. O lucrare scrisă de Fănel Teodorașcu, apărută la Editura "Ars Docenti" din București, denumită chiar "Pamfil Șeicaru", tratează întreaga activitatea a celui care a ridicat trustul "Curentul". Cartea este prezentă și la ediția care se încheie astăzi a Bookfestului, târg ținut la Romexpo.

Pamfil Șeicaru se naște în aprilie 1894, la Buzău, și moare în 1980, la Munchen, Germania. Reprezintă probabil cea mai puțin mediatizată personalitate a perioadei interbelice în cultura românească, deși Șeicaru a fost  cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale. A fost directorul ziarului "Curentul", considerat cel mai acid cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Întreaga viață și, mai ales, toată activitatea editorială a lui Șeicaru este prezentată în paginile lucrării "Pamfil Șeicaru" a lui Fănel Teodorașcu, doctor la Universitatea "Danubius" din Galați. Șeicaru a făcut studii juridice obținând licența în drept. A luat parte ca ofițer la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind decorat de regele Ferdinand I cu ordinul Mihai Viteazul în grad de cavaler.

A fost ales deputat în Parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. În 1928 înființează ziarul Curentul pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944. În legătură cu Palatul Curentul din București s-a născut legenda că fiecare etaj al clădirii a fost construit în urma unui mare șantaj.

După venirea comuniștilor la putere este condamnat la moarte, din fericere el era deja în Spania. Ura sa pentru URSS a fost folosită și de Ceaușescu Jurnalistul Șeicaru s-a declarat împotriva intrării României sub umbrela sovietică pe toată perioada exilului. A refuzat să părăsească țara până în ultimul moment. A fost chiar și un apropiat al Casei Regale (Carol al II-llea în special), considerând că doar monarhia dă unui popor liniștea naturală a unei nații. În schimb declara, chiar din poziția de deputat, că niciun parlament nu va face bine unui popor pe termen lung, ci doar va duce la decizii pripite și interesate care nu vor sluji oamenilor. În 1966 Ceaușescu l-a grațiat, conform unei legende încă nedovedită istoric, în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu.

Aceleași zvonuri nedovedite precizează că, în august 1977, a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate. 120 de ani de la nașterea gazetarului "Cartea, care are rolul de a sublinia faptul că, în acest an, se împlinesc 120 de ani de la nașterea fondatorului trustului de presă Curentul. Celebrul gazetar interbelic nu s-a bucurat de o percepţie continuă în spaţiul public românesc, ajungând la performanţa unei notorietăţi considerabile, greu de concurat, în perioada dintre cele două războaie mondiale", explică autorul. Metodologic, lucrarea tinde spre un concept monografic, ce inserează cele mai credibile date oferite de exegeza existentă, dar nu ocolește nici documentele memorialistice, operele ficționale care l-au transformat pe Pamfil Șeicaru în personaj, sursele subiective, mai greu de creditat, sau chiar „oralitatea” aferentă subiectului abordat, care dă un praf suplimentar de sare și piper cărții.

O primă parte a lucrării stăruie asupra receptării critice a autorului investigat, luând în discuţie „judecăţile şi prejudecăţile” legate de Pamfil Şeicaru. Pendulările extreme între statutul de erou de război, duşman al corupţiei şi incompetenţei, mare patriot şi apărător al limbii române, pe de o parte, şi încadrările de tipul „gangster de presă”, „şantajist notoriu” („şantajul şi etajul”), „duşman al poporului”, sau „colaborator al securităţii” pe de altă parte, sunt pe rând argumentate şi demontate prin apelul la surse multiple, ce oglindesc personajul investigat din toate unghiurile. "Foarte percutantă este și partea dedicată concepţiei jurnalistice a gazetarului şi contribuţiei sale la procesul de profesionalizare a presei româneşti. Contextualizând, lucrarea oferă date statistice interesante despre situaţia presei interbelice şi despre statutul jurnalistului de opinie ca formator de mentalităţi, atitudini şi valori. Cum e şi firesc, atenţie sporită se dă activităţii jurnalistice de la Curentul, insistându-se asupra unor „cazuri” intens mediatizate care au adus ziarului profit, tiraje nemaiîntâlnite, dar şi vizibilitate în toate etajele sociale. Cartea este o cercetare aprofundată asupra vieţii şi carierei jurnalistice a controversatului om de presă Pamfil Şeicaru", mai precizează Fănel Teodorașcu.

Citate din Pamfil Șeicaru "Gazetăria este un gen bastard, produs al întâlnirii social-politicului cu literatura."

"Călimara unui gazetar de luptă nu poate fi umplută cu apa sălcie a amabilităţilor."

"Astăzi, măturătorul de pe stradă care îşi cumpără ziarul dimineaţa la chioşc este mai informat de ceea ce se petrece pe toată suprafaţa globului decât era Ludovic al XIV-lea într-un an."

"În fiecare zi - 5000 de zile - am început articolul cu emoţia din prima zi. Mă socotesc debutant şi încerc acel fior anonim, care se numeşte trac, gândidu-mă la neînduraţii judecători anonimi. Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul, ca să-i păstrezi încrederea."

"Lupta între cele două propagande (germană şi franco-britanică) s-a dat în jurul ziarului "Universul", şi legaţia Germaniei s-a dovedit cu o mai sprintenă iniţiativă. Metoda propagandei germane, ca şi a propagandei franceze sau ruse era aceeaşi: dacă nu se putea cumpăra fondul comercial, al ziarului vizat, se corupea un redactor sau, dacă termenul este prea tare, i se capta bunăvoinţa. Fără îndoială a existat un adevărat târg al conştiinţelor. Cucerirea ziarului "Universul" s-a făcut treptat, întâi redactorii principali şi apoi directorul."

"Ziaristul ignorant este o pacoste a societăţii mult mai dăunător societăţii decât un politician ignorant."

"Nicolae Iorga avea însuşiri extraordinare de gazetar: liric, vehement, patetic, găsind o formulă în care să sintetizeze o situaţie, dispunând de vastitatea unei culturi, servit de o memorie fenomenală, pasionat, de o capacitate de ură care dădea articolelor accentul pasional. Nicolae Iorga aducea în paginile "Neamului Românesc" o notă nouă în presa românească." Presa interbelică N. Carandino despre presa interbelică: „Presa era atunci singura cale deschisă protestului eficient. Politica presupunea încadrări, așteptări, concesii și servituți, multe servituți. Ziarul oferea puterea la îndemâna talentului. Victoriile ca și înfrângerile din lumea tiparului erau aproape totdeauna iluzorii, dar ele dăruiau câmp de manifestare arderilor juvenile, satisfacții de vanitate, când nu de orgoliu, și posibilitatea unui control datat. Într-o viață publică în care marile principii erau călcate în picioare, nu ziariștii aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau să denunțe însă nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală, ascultând parcă de o lege nescrisă și sfidând uneori chiar interesele lor personale, directe și imediate. Nu susținem că în lumea gazetărească s-ar fi refugiat cu predilecție caracterele justițiare, dar afirmăm în schimb că în această lume se aflau cele mai multe posibilități de a denunța public fărădelegea și cei mai mulți oameni capabili să o facă.”