Pe 17 iulie 2009 a murit Leszek Kolakowski . A doua zi, firesc, toate ziarele poloneze au avut prima pagină de a doua zi îndoliată. La fel de firesc, presa românească nu a notat deloc această știre. Abia pe 20 iulie a apărut un semn – în ”Evenimentul Zilei” o convorbire in memoriam cu Vladimir Tismăneanu , un ardent admirator și un profund cunoscător al marelui polonez. Jurnaliștii noștri au decis că dispariția lui Leszek Kolakowski nu înseamnă mare lucru pentru românul contemporan. Poate că au dreptate. Nu mă pot opri să nu speculez amar nu atît pe seama ignoranței presei noastre, cît pe seama irelevanței pe care figura unuia dintre cei mai importanți intelectuali est-europeni ai ultimului secol o are pentru mica noastră republică îndesată în sine. După 2009, editura Curtea Veche, urmare a propunerilor aceluiași Vladimir Tismăneanu, a început să-i publice cărțile deschizînd astfel un șantier cultural pe cît de necesar, pe atît de important.
Cu ani în urmă, Tony Judt începea un articol - devenit legendar între timp - despre Kolakowski astfel: ”Leszek Kolakowski este un filozof polonez. Dar nu pare nici just, nici suficient să-l definim astfel.” Kolakowski a fost cît se poate de polonez, aici nu încape nici o îndoială. În același timp, însă, a fost mai mult decît atît. Scria excelent în patru limbi străine, s-a simțit foarte bine și la Univeristatea din Lodz și la cea din Montreal și la Yale și la University of Chicago și la Berkley și la Oxford, iar aderența sa la mediile intelectuale, fie ele mai puțin libere (ca în Polonia postbelică) fie libere, a fost totală. Însă dimensiunea universală a personalității sale nu venea numai din faptul că poseda toate dexteritățile specifice unui intelectual ”al lumii”, ci din experiența sa. Leszek Kolakowski a trăit cu deplină onestitate marea dramă a otrăvirii cu utopie urmată de o spectaculoasă vindecare și apoi a mărturisit-o, folosind toate aceste dexterități. Kolakowski, născut în 1927, a crezut în marxism, apoi a crezut cu rezerve și, în final, nu a mai crezut deloc. Cristopher Hitchens și-l amintește reacționînd la afirmația marxistului intratabil Georg Lukacs conform căreia oricît de rea ar fi forma de existență a socialismului la un moment dat și într-un loc anume tot e preferabil celui mai bun capitalism, cu replica: ”Sigur că da. Avantajele Albaniei față de Suedia sunt evidente!” Dar pînă să-și cîștige pe deplin dreptul moral de a spune aceste lucruri în Occident, Kolakowski a trecut prin întuneric. Delirul anti-semit al polonezilor din vremea celui de-al doilea război mondial, apoi ocupația nazistă a țării sale, l-au dus direct în imperiul intelectual al celui mai periculos opiu al secolul XX: marxismul leninist. Deja la mijlocul anilor 50, începe să fie mai nuanțat în opțiuni. Îl preferă pe tînărul Marx bătrînului Marx, consideră că marxismul trebuie rafinat prin interpretări contemporane și devine ceea ce se chema atunci,” un revizionist”. La finele anilor 50 consideră că nu există nici o instanță morală superioară conștiinței umane și că determinismul istoric zis ”materialist dialectic” este o prostie. Crede atît de mult în autonomia individului, în puterea rațiunii și în primatul conștiinței, încît consideră că lumea întreagă este produsul minții noastre care produce, kantian, clasificări și ordonări. Încet-încet, devine liberal și, apoi, din ce în ce mai liberal. Prin 1957, Wladislaw Gomulka însuși îl atacă direct într-o plenară a Partidului Muncitoresc Polonez. În 1968 a părăsit Polonia, într-un exil care va dura pînă la căderea comunismului. Textele lui vor influența decisiv motivațiile intelectualilor strînși, în anii 80, în jurul Solidarității. În Occident, se așează la stînga. Dar evoluează treptat și, în ultimele decenii de viață, puțini dintre intelectualii de stînga ai momentului îl mai enumeră printre amici.
Două sunt concluziile fundamentale la care a ajuns Kolakowski. Prima, că stalinismul este o consecință firească, naturală, a marxismului. Apărătorii marxismului spun că derapajele dictatoriale ale stîngii sovietizate au fost, de fapt, abateri de la marea învățătură și că ele sunt imputabile oamenilor politici și nu doctrinei ca atare. Kolakowski este, poate, cel mai însemnat filozof care argumentează contrariul. În impunătorul op în trei volume ”Direcții principale în marxism: apariție, dezvoltare, disoluție”, apărut la Paris în 1976-1978, Kolakowski explică impecabil cum de marxismul aplicat nu are alt destin decît acela de a eșua în tiranie. Această carte rămîne pînă astăzi cea mai amplă tratare a marxismului ca fenomen non-economic și este documentul copleșitor al unei treziri. Kolakowski pare a-și fi găsit în Occident echilibrul intelectual de care avea nevoie. Se distanțează față de marxism, cum am arătat, și rămîne la fel de distant, cum a fost întotdeauna, față de fenomenul religios. L-a pasionat creștinismul și a fost unul dintre cei mai buni cunoscători ai fenomenului sectar și eretic. De altfel, pasiunea lui pentru religie ca obiect de studiu data încă în anii polonezi – în 1966 a scris prefața la ediția poloneză a ”Tratatului de istorie a religiilor” de Mircea Eliade. Dar nu a crezut niciodată. Egal distanțat față de marxism și față de religie, dar deopotrivă preocupat intelectual de amîndouă, Kolakowski va analiza marxismul ca pe o religie și va persista în a sublinia efectele nocive pe care le are pentru oameni credința în marxism, o ”falsă religie”. Pentru Kolakowski, stalinismul, maoismul dar și nazismul sunt generate de același mecanism aberant ca orice fanatism religios: abdicarea rațiunii. Spirit voltairian, Leszek Kolakowski avea, după mărturiile celor care l-au cunoscut, un sentiment acut al deziluziei care putea, uneori, să pară cinism. Cristopher Hitchens își amintește că, în anii studenției sale la Oxford, a participat la seminarul lui Kolakowski și a susținut o lucrare, plecînd de la o carte a opozantului est-german Rudolph Bahro, în care explica cum se poate reforma din mers socialismul real. Kolakowski l-a concediat ușor plictisit pe tînărul Hitchens spunîndu-i că sistemul socialist nu se poate reforma decît prin dispariție și că ardoarea socialistă a junelui este, pentru el, ”un film pe care l-am mai văzut și știu cum se termină”.
A doua concluzie a lui Kolakowski, exprimată în scrierile sale, dar încă mai apăsat spusă de la catedră, este aceea că în momentul în care muncitorii chiar vor pune mîna pe putere oriunde în Europa de Est, comunismul se va sfîrși ca într-o ironie supremă a istoriei. Așa a fost să fie, iar cel mai bun exemplu este căderea regimului comunist din chiar Polonia sa.
Pînă la urmă, destinul lui Kolakowski este una dintre cele mai frumoase povești intelectuale ale secolului XX, arătîndu-ne că, și în vremea ciumei, mintea poate funcționa onest. Poveștile salvării individuale într-o lume tot mai nebună și mai periculoasă sînt, astăzi, mai mult decît binevenite.
Recomandările noastre
