Cultura nu este altceva decît rețeaua infinită de corespondențe din corpul lumii, iar atitudinea culturală este tocmai recunoașterea acestei rețele. Să privești totul ca pe o pădure de simboluri în care, vorba poetului, lucrurile au puterea de a se exprima în infinit, iar ecourile lungi și îndepărtate se confundă – aceasta este, de fapt, miza căutării culturale. Sensurile lumii devin clare doar dacă sesizăm corespondențele ei. Și, de aceea, oricărui maestru care ne relevă corespondențe i se cuvine recunoștința noastră.
În prag de toamnă, mi-au căzut ochii asupra unui mic text de Ion Frunzetti. În acest colț de pagină, l-am pomenit și ieri pe Ion Frunzetti (1918 – 1985), reputat critic de artă și profesor, unul dintre cei mai rafinați eseiști români. Textul despre care vorbesc acum se intitulează ”Bacovia și Andreescu. O coincidență de destine și expresie”. Preocupat pe întreg parcursul vieții sale intelectuale de corespondența complexă dintre poezie și pictură, Frunzetti găsește în Bacovia și în Andreescu răvășitoare asemănări. Totul pleacă de la reacțiile simetrice pe care le stîrnesc cei doi în ”contemplator”. Ion Andreescu (1850 – 1882) este astăzi unul dintre pictorii români fundamentali, prețuiți deopotrivă de public și de colecționari. Nu a fost, însă, așa în timpul vieții sale – o viață scrută și grea, de biet profesor de desen într-o școală marginală, o viață limitată de boală și de neajunsuri. La fel George Bacovia (1881 – 1957), considerat astăzi poet major, unul dintre creatorii sensibilității moderne în România, și-a dus viața, poate cu excepția ultimilor cîțiva ani, într-un minorat marginal, vecin cu mediocritatea, cu puseuri nevrotice. Și el a fost profesor de desen o perioadă, într-o școală de la marginea existenței. De la marginea neinteresantă a lumii, care se chema Buzău pentru Andreescu și Bacău pentru Bacovia, cei doi artiști ne vorbesc cu putere. De pe țărmul insulei izolate a disperării, cei doi comunică universului că l-au înțeles. Frunzetti sesizează corespondențele: ”Același acord grav, infinit rezonant și în minor, izbește coardele amintirii, atunci cînd fie cadrele lui Andreescu, fie versurile lui Bacovia ocupă conștiința. O muzică lentă, cernită, cenușie, învăluie sufletul privitorului lui Andreescu și al cititorului celuilalt. Bacovia a făcut să răsune vaietul destrămat, dezolant, al culorii văduvite de lumină, redusă la ocolirea aproape deplină a vibrațiilor vii, la neutralizarea printr-o gamă medie a tonurilor, chiar și a celor – oricît de opace – locale. Bacovia vede gri, cu stăruința unei acromatopsii cronice, cu monotonia bolnavă a burnițelor de toamnă pe care le teme pieptul său, și le știe. Andreescu silabisește în tablourile sale, cu lipsa de diferențiere specifică sufocării: cerurile sînt joase și plumburii (ce apropiate, Doamne, de Plumbul lui Bacovia), drumurile sale desfășurate în stepă, pe orizonturi întinse, dezolante, specifice viziunii lui de naufragiat, terestru, peisajul suburban mizer și trist. Toate acestea sînt coincidențe tematice semnificative. Lumea amîndurora se organizează la fel: din cocioabe pe acoperișurile cîrpite ale cărora se sprijină imensitatea unui cer oprimant prin apropierea lui amenințătoare, grea, materială, din poteci noroiaose pierdute sub bolțile cenușii, din pajiști ruginite sau burmate, saturate de pucioasa materială a amărăciunii sufletești, a celui ce le străbate într-o doară, fără țintă.” Și, mai apoi: ”Amîndoi profesori de desen, obiect de dispreț și batjocură pentru agresivitatea gălăgioasă a adolescenților înfumurați și cruzi. Fiecare cu plînsul său de scoică bolnavă, disimulat pe catedră. În fiecare zi, ca cea precedentă, fără nădejdi, fără regrete, beți de monotonie, deconcertați de dezabuzare, de plictis metafizic. Provincia, ucigătoarea de suflete provincie românească de altădată, exilîndu-l pe fiecare în deșertul existenței lui proprii.”
Peisajele lui Andreescu, indiferent despre ce anotimp vorbesc, sînt tomnatice. Albul zăpezii din toiul iernii e murdar, lumina soarelui din toiul verii este precară, uneori alterată de un roșu ftiziac ca o disperare, alteori aurie, ca în agoniile tăcute ale amurgurilor. Poeziile lui Bacovia sînt și ele sub tensiunea toamnei, umedă și rece. Iar noi, să ne pregătim să trecem și toamna asta. Nimeni nu poate supraviețui toamnei luată ca atare. Toamnei îi putem supraviețui doar găsindu-i corespondențele.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
