La oamenii săraci cu duhul blândeţii, uimirile sunt mai acide. Mai iuţi. Ard bine de tot scoarţa cerebrală. De aceea, li se şi întâmplă să pună întrebări uneori indecente.
Aşa m-am frământat şi eu, când, după ce văzusem serii-serii de „Pif”-uri, l-am întâlnit pe Rahan. Erou de bandă desenată care izbutea atunci să răscolească toate rezervele de vitejie din pivniţa cu izbânzi a fiecărui băieţel visător. Combinaţie între El Cid şi Ragnar, el era eroul aşteptat să alunge nedreptatea, hoţiile, smintelile şi tristeţile din timpul nopţilor lungi de iarnă.
Şi avea o sabie lungă, o spadă grea şi ascuţită, cu două tăişuri, cu care îi descăpăţâna pe toţi duşmanii. Pă dă rând! Numai că – am observat eu la un moment dat (iar, apoi, am urmărit cu perseverenţă!) – nu ştiu de ce, dar Rahan al meu folosea doar un singur tăiş din cele două. Bref! Sabia era murdară de sângele păgân doar pe o parte. Celălalt tăiş era curat-curăţel. Impecabil. Şi albastru precum cerul, vara, pe Croazetă.
Măi, să fie! – mi-am zis şi m-am scărpinat perplex în vârful capului, aidoma gospodarului care nu înţelege de ce nu merge carul, cu toate că nu a înhămat boii(!). O fi ceva! – am conchis. Am abandonat apoi subiectul, trecând la Placide et Muzo şi la Jujube et Gai-Luron. (NOTĂ: Nutresc speranţa că se mai găsesc oameni care ştiu cine au fost eroii ăştia cu nume zbanghii!).
Ne puteți urmări și pe Google News
Mai târziu, aveam să văd sabia lui Ştefan cel Mare, la Topkapî. (NOTĂ: Într-o vitrină din încăperea deasupra intrării căreia scria, atenţie: Gifts!! Nu era nici pradă de război, nici fake ieşit din secţia de propagandă a Înaltei Porţi. Era „cadou”. Deci, eu şi cu copiii mei ce să înţelegem? Că Ştefan cel Mare şi Sfânt i-a cadorisit pe cei mai aprigi duşmani ai săi cu sabia sa voievodală, simbolul suprem al puterii sale domneşti? Păi asta-i mai mult decât vasalitate, nene!... Dar nu mai insist, fiindcă-mi aduc aminte imediat că, după 47 de ani de glorioasă istorie, el şi-a încheiat domnia prin a plăti tribut turcilor. Adică exact cum începuse!...).
M-am uitat la ea cu atenţie şi am observat că un tăiş era perfect ascuţit, pe când celălalt era zdrelit, tocit şi uşor mâncat de rugină. Ca şi cum n-ar fi fost niciodată folosit la tăiere… Sau poate doar mi s-a părut?
Aşa şi cu justiţia noastră de astăzi. Ca o sabie cu două tăişuri. Majoritatea kovesitoare vede doar unul – care-i ca un brici ce taie din rădăcină corupţia. În vreme ce ălălalt – nevăzut, ocult, ascuns, misterios – nu taie nimic. Doar lasă urme. Ca nişte biete zgârieturi pe cazier!
Recomandările noastre
