Academia Română celebrează astăzi unul dintre cele mai importante demersuri editoriale din ultimii 30 de ani: apariția volumului cu numărul 200 din seria „Opere fundamentale”

Inițiață în urmă cu 18 ani de academicianul Eugen Simion, seria „Opere fundamentale” are o poveste aparte, care merită consemnată. „Ideea de a lansa o colecție de tip Pléiade în literatura română este mai veche.

Am discutat acest proiect, prima oară, cu Marin Preda, la Mogoșoaia, pe la sfârșitul anilor ’70. Cultura română - îi spuneam directorului «Cărții românești» - merită să aibă o asemenea colecție de două ori avantajoasă: o dată pentru că oferă cititorului un obiect estetic, a doua oară, pentru că strânge într-un volum sau mai multe opera integrală a autorului într-o ediție critică. Preda se arăta sceptic, nu cu ideea în sine, ci cu posibilitatea de a o realiza”, își amintește distinsul critic literar Eugen Simion.

​

Zece titluri pe un șervețel

Profesorul mai păstrează și astăzi un șervețel cu primele zece titluri pe care le notase, la repezeală, entuziasmat, în timpul discuției cu Marin Preda. Dispariției premature (mai 1980) a autorului „Moromeților” i-a urmat însă și estomparea acestei idei minunate... „A revenit, în forță, în 1999, când ministrul de atunci al Culturii, Ion Caramitru, a convocat o reuniune cu cei implicați în sărbătorirea a 150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

Mulți oameni, multe propuneri. Cele mai multe dintre ele, efemere. Mi-a revenit atunci în minte vechiul proiect, abandonat odată cu moartea lui Preda... Puteam începe cu poezia lui Eminescu”, mărturisește Eugen Simion.

Așa s-a și întâmplat. La 15 ianuarie 2000, apăreau, așadar, primele trei volume din Eminescu, cuprinzând poezia, proza și o parte din publicistica sa. „Colecția de «Opere fundamentale » debuta bine, cu 5.000 de exemplare trase succesiv”, rememorează Simion.

Francezii au ajuns la volumul 637

După mai puțin de doi ani însă, odată cu schimbările politice intervenite la Ministerul Culturii, finanțarea acestui grandios proiect cultural a fost stopată. „A fost dificil, dar n-am renunțat. Ne-am descurcat cum am putut. Așa au apărut Caragiale, Creangă, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia. Planul, ambițios, are în vedere tot spațiul culturii române, de la origini până în prezent”, explică, în continuare, Eugen Simion.

Determinarea acestui om de litere, care n-a ezitat să apeleze inclusiv la oameni înstăriți, iubitori de cultură, pentru a duce mai departe acest vis splendid, a dat roade. Au văzut astfel lumina tiparului operele lui Blaga, Maiorescu, Mihail Sebastian, Hașdeu, Slavici, Goga etc. 

Au început cu 100 de ani în urmă

Au urmat, și grație alianței cu Muzeul Național al Literaturii Române și, prin el, cu Primăria Municipiului București, ediții integrale din Bălcescu, Topârceanu, Cioran, E. Lovinescu etc. Colecția „Opere fundamentale” a ajuns, astăzi, la volumul 200.

„Săptămânile trecute am fost la Paris și n-am ratat ocazia să intru în librăriile din Cartierul Latin pentru a vedea cât a sporit, între timp, colecția Pléiade, editată de Editions Gallimard, modelul nostru. Am descoperit că, prin operele Doamnei de Staël, a ajuns la volumul 637, de nu mă înșel.

Dar, reamintesc, colecția lor a debutat în 1931. Noi, europeni din Est, cu necazurile și întârzierile noastre din istorie, am publicat primele trei cărți în anul de grație 2000. (...) Acum ținem în mână primul tom din scrierile ideologice și culturale ale lui M. Kogălniceanu, marcând, astfel, cel de-al 200-lea volum al colecției”, punctează, satisfăcut, Eugen Simion.

Scriitorii „interziși”

La 2 ianuarie 2014, când „Fundația Națională pentru Știință și Artă” reușise să publice deja volumul cu numărul 150, Eugen Simion scria cu amărăciune: „N-am reușit să publicăm încă pe Ion Pillat, Camil Petrescu, Kogălniceanu, Ghica, așa cum doream, nici pe Sadoveanu, Voiculescu și Mircea Eliade, din motive ce nu țin de noi.

Țin, în primul rând, de exigențele din ce în ce mai mari și irealizabile, financiar vorbind, ale celor ce dețin drepturile de autor. Țin, totodată, și de împuținarea alarmantă a celor capabili să alcătuiască asemenea ediții complexe. Nu mai vorbim de dezinteresul total arătat de instituțiile culturale ale statului față de asemenea proiecte care, evident, nu aduc bani, dar dovedesc că România nu este culturalicește ultima țară din Europa”.

Din fericire, de atunci, Kogălniceanu, Ghica etc au fost, cu mari eforturi, publicați.