Deși toate premizele arătau eșecul de legitimitate și legalitate al pronunțării independenței, liderul separatist catalan Carles Puidgemont a mers mai departe. Deși nu a avut forța să proclame el însuși, la nivel Executiv, Independența Cataluniei, Parlamentul regiunii a votat ieri o Declarație de aspirație la Independență, i-aș spune eu, dar o nuanță care nu mai contează, odată ce marchează trecerea liniei roșii.
Și de la Madrid a venit aplicarea articolului 155 din Constituția Spaniei și ridicarea atribuțiilor autonomiei catalane, în Senatul spaniol, urmată de preluarea tuturor atribuțiilor de către capitală și declanșarea alegerilor anticipate în regiune la 21 decembrie.
Un lucru trebuie remarcat foarte clar: dacă la Madrid actul de responsabilitate s-a făcut după consultarea întregii opoziții și cu sprijinul Partidului Socialiștilor, la Barcelona, forțarea (cea de-a treia consecutivă, după votul pentru desfășurarea referendumului în Parlamentul divizat și după consumarea acțiunii pseudo-politice și fără bază juridică sau factuală pentru a purta măcar numele de referendum) a actualului vot și adoptarea unui act cu 70 de voturi din 135, o majoritate firavă de 3 voturi și o opoziție a unei largi majorități din regiunea autonomă catalană - cu 10 voturi împotrivă, 2 abțineri și retragerea masivă din sală a opoziției - arată fragilitatea legitimității catalane în acest demers. Mai adăugați susținerea europeană unanimă a lui Rajoy, obținută în Consiliul European de săptămâna trecută, dar și motivația catalană neconvingătoare pentru menținerea tuturor fondurilor la nivelul regiunii – una egoistă, excepționalistă și anti-solidaritate, fără nicio invocare a unei eventuale discriminări la nivelul Spaniei – și avem taboul complet al eșecului catalan.
O parte a Cataluniei, care, întâmplător, a ajuns să aibă o majoritate fragilă în Parlamentul de la Barcelona, a vrut independența împotriva celeilalte jumătăți a Parlamentului și unei majorități a populației. Și a pierdut și larga autonomie. Și cu posibilitatea ca niște exaltați să ducă și la vărsare de sânge în interiorul regiunii, scindând populația locală. Spun împotriva majorității deoarece la voturile legale și legitime obținute, la ultimele alegeri, majoritatea tăcută - care însă nu știa că obiectivul este ruperea de Spania – nu s-a prezentat la vot. În plus, Spania mai are o problemă, neacordarea dublei cetățenii decât în cazul unor state particulare. De aceea, mulți dintre muncitorii din Catalunia, din Barcelona chiar o majoritate masivă, nu sunt cetățeni spanioli, doar rezidenți, deci nu votează. Inclusiv românii. Aici o modificare banală a legislației spaniole poate rezolva multe probleme ale celor care muncesc și aduc prosperitatea economică regiunii și care nu-și doresc ieșirea din Spania și nici din UE.
Ne puteți urmări și pe Google News
Și în legătură cu prosperitatea Cataluniei, e un subiect ce merită discutat. Perioada războiului civil a fost o perioadă de distrugeri puternice ale regiunii. Ulterior, perioada Franco a fost una în care sursa anarhismului de stânga și rebeliunii din războiul civil spaniol, aflate în Catalunia, a dus la o ignorare a regiunii care a fost lăsată subdezvoltată. După revenirea Monarhiei lui Juan Carlos, în 1978, și a Constituției adoptată cu mare entuziasm de o majoritate covârșitoare în primul rând din Catalunia, pentru a marca autonomia regiunii, statul spaniol a investit masiv aici și a creat capacități economice, locuri de muncă și prosperitate. A veni astăzi, când această prosperitate datorată statului spaniol își arată efectele, și a afirma că nu mai vrei să mai dai la bugetul central spaniol și să susții solidar regiunile mai sărace și defavorizate ale Spaniei este o impunitate și o abordare cu note de moralitate redusă, greu de promovat și de apărat în planul legitimității de către separatiștii catalani.
Mai importante sunt perspectiva și impactul acestor gesturi. Încă de la jocul politicianist numit referendum - fără campanie contra, fără spațiu pentru oponenți, fără comisii care să reflecte toate opțiunile, cu buletine aduse de-acasă și băgate în urne și cu numărătoare privată făcută strict de separatiști - Madridul a acționat după un model brevetat anterior de Canada în cazul Quebecului.
A dat facilități firmelor, să se relocheze practic peste noapte și fără costuri în afara regiunii, 1.600 de firme au făcut-o, 6 din primele 7 firme catalane cotate la bursă au plecat, primele două bănci, iar delocarea continuă. Cu consecința firească a prăbușirii economice a regiunii. Ordinea publică e asigurată de Guardia Civil, poliția statului spaniol, iar organele de justiție spaniole își fac treaba mai departe în raport cu acțiunile separatiste din regiune.
Ca impact european, lecția catalană va juca un rol major atât în raport cu alte separatisme, cu precădere cele egoiste bazate pe resurse superioare la nivel regional, dar și în raport cu cele de factură etnică. După lecțiile învățate și practica spaniolă, orice separatist se va gândi de două ori înainte de a merge pe acest drum. În plus, la nivelul Uniunii Europene, cred că are deja loc o regândire a modului excesiv de torpilare a statului național pentru a forța integrarea profundă prin mutarea atribuțiilor la nivel european și la nivel regional, iar Europa Regiunilor va fi revizuită subtil și tacit, pierzându-și puternic valențele, ca și alte categorii de inițiative cetățenești cu iz egoist și separatist și perspective de enclavizare și separare etnică în Europa. Statul național revine în prim plan, după episodul catalan, ca și instrumentarul de centralizare a atribuțiilor statale indivizibile și reîntărirea principiilor suveranității egale și indivizibile a statelor.
Recomandările noastre
