În primăvara care tocmai a trecut, Jack Nicholson a împlinit 80 de ani. Acum trei sau patru ani, anunțase că se retrage din activitate. „Sursele” care însoțesc întotdeauna cu explicații asemenea anunțuri șușoteau că actorul are probleme cu memoria. Nu mai poate ține minte replicile.
Anul trecut, s-a auzit că i-a plăcut atît de mult un film filmat în România, încît ar fi telefonat la Paramount și ar fi spus că e gata să revină pe ecran dacă se va face un remake după acel film. Veste la care Paramount, zice-se, a răspuns în principiu favorabil. Zvonuri. Vom vedea. În orice caz, cînd a venit vestea retragerii lui Jack Nicholson, mi-amintesc bine, m-am întristat. Într-un fel surprinzător chiar și pentru mine, am luat-o personal.
A fost ca și cum eu personal am pierdut iremediabil ceva important. Am fost trist cîteva zile, așa cum am mai fost doar în 2004, cînd a murit Marlon Brando. Nu întîmplător, cred, cei doi titani erau prieteni și vecini, pe faimosul Mulholland Drive. Mai mult, Brando a ținut ca, după ce moare, proprietatea sa să fie preluată de Nicholson, ceea ce s-a și întîmplat. Eu nu sînt încă sigur că există geniu în actorie, dar dacă există, atunci cu siguranță Jack Nicholson este unul. Nu mă joc cu vorbele – voi preciza imediat ce înseamnă pentru mine geniu în actorie. Se spune că un actor trebuie să fie, cu fiecare personaj, altul. Ca în toate cele în viață, și în actorie miza este credibilitatea.
Un actor trebuie să fie crezut în rolurile sale. Omenește, însă, acest lucru este imposibil. Actorul este un om, cu individualitatea și conturul său, ca mine și ca dumneavoastră – ca mine și ca dumneavoastră, nici actorul nu poate ieși din sine și intra în altul. Oamenii nu sînt ființe lichide, care iau imediat forma oricărui vas în care se toarnă. Prin urmare, este iluzoriu să le ceri cuiva care este de meserie actor să fie, cu fiecare rol, altul decît este. Sigur că micile trucuri (machiaj, costume, lumini etc) ajută, dar nimic nu poate susține pretenția dedublării reale. A juca un personaj nu poate însemna să te transformi în acel personaj, ci înseamnă să povestești un personaj cu instrumentarul propriu – cu trupul, ochii, vocea, gesturile, mersul pe care Dumnezeu le-a dat actorului, așa cum le-a dat fiecărui om.
Ne puteți urmări și pe Google News
În fond, actoria este antrenamenarea imaginației cuiva de a-și folosi toate datele anatomice și sufletești pentru a povesti cît mai convingător ceva important despre altul. Neputîndu-se abandona pe sine (pentru că nimeni nu poate), actorii au de mers pe cealaltă cale: nu în afară, ci înauntru. Ei își cultivă datul natural așa încît să poată povesti cu acesta tot felul de personaje, cît mai multe și mai variate. Așa se face că fiecare personaj povestit este, invariabil, o parte din el, din actor. Dacă sîntem de acord pînă aici, voi spune că geniul unui actor este acela de a fi cît mai mult el însuși făcînd, cît se poate de diferit, cît se poate de multe personaje. Geniul actorului constă în capacitatea de multiplicare polimorfă a sinelui unic.
Materia primă cu care lucrează actorul nu este carnea personajului – care nici nu există, de fapt, căci un personaj într-un scenariu e abia un desen și nimic mai mult – ci sinele actorului. Un actor e genial dacă îl recunoaștem instantaneu pe el și pe personajul jucat deopotrivă, în aceeași secundă, imediat după ce se ridică cortina. Geniul actoricesc este, așadar, un paradox. El nu este abandonul sinelui pentru cîștigarea altei identități (asta e psihopatologie, nu artă), ci este cîștigarea altei identități prin exersarea sinelui. Actoria de geniu nu e transă și nici abandon de sine, ci dimpotrivă, afirmarea puternică a sinelui în personajul de jucat. Eșecul unui actor într-un rol înseamnă, așadar, fie că actorul are un sine palid, cotropit de imitarea paroxistică a personajului, fie că actorul este cu totul încîntat de sine și se expandează în căutarea personajului, pe care încearcă să-l asume în sensul dominației.
În fine, dacă cineva se plictisește de această mică teorie a mea, mă oprește și zice: „Nu înțeleg ce tot spui acolo. Ca să fii mai clar, exemplifică. Cine, după părerea ta, are geniu actoricesc?”, nu am nici o ezitare să răspund: Jack Nicholson. Recognoscibil de o planetă întreagă de la prima secundă a apariției pe ecran, vastitatea creației acestui actor este colosală. Palmaresul său de joc te lasă pur și simplu cu răsuflarea tăiată. De la nebunul înfricoșător din „Shining” la contabilul pensionar, tern și cenușiu din „About Schmidt”, de la diavolul din „Vrăjitoarele din Eastwick”, la germofobul din „As good as it gets”, de la acel fenomenal McMurphy din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” la astronautul sigur pe gonadele sale din „Terms of Endearment”, Jack Nicholson a străbătut omenescul tot, de la un capăt la altul.
În toate aceste mari roluri, și în multe altele, el a fost ceea ce a trebuit filmului, fiind totodată el însuși cu o pregnanță care aduce ecranul în pragul exploziei. Nu doar că este capabil să emane o energie supraomenească, asta am mai văzut la marii actori, dar ușurința și naturalețea cu care o face, vă mărturisesc sincer, ca unul fascinat pur și simplu de Jack Nicholson, mă face să cred că a semnat pactul faustic. Nicholson este supraomenesc într-un chip atît de firesc încît cred că, în măreția lui, este cu un picior în afara lumii noastre. Am impresia că energia interioară, forța seducătoare și carisma orbitoare îi vin din surse stranii. Prea e irezistibil!
S-a născut în 1937, undeva în New Jersey. Copilăria sa a fost mai ciudată decît a altora. În adolescență a aflat că cea pe care o considerase mamă de cînd se știa era, de fapt, bunica sa, iar cea alături de care crescuse ca fiindu-i soră era, de fapt, mama lui. Cele două femei apelaseră la acest truc social pentru că mama lui reală/sora lui era foarte tînără cînd a rămas însărcinată, avea doar 16 ani. Tatăl lui a ră- mas incert pînă azi – cel despre care mama lui reală spune că e tatăl lui, cu care se căsătorise cu șase luni înainte să-l nască pe Jack, va fi acuzat imediat de bigamie căci, la data căsătoriei cu mama lui Jack, era deja căsătorit cu altcineva. Biografii, însă, vorbesc despre un alt bărbat care ar putea fi tatăl său. Veți recunoaște, asta e o situație cel puțin tulburătoare, care ar trimite pe oricine direct în ospiciu. Pe Jack, însă, l-a trimis spre actorie.
Această încurcată poveste, l-a făcut pe Jack Nicholson, altfel unul dintre cei mai scandaloși libertini ai lumii ultraliberale de la Hollywood, să fie un militant activ împotriva avorturilor și să poarte un respect aparte catolicismului (el a fost botezat catolic de mamele sale, dar nu a practicat niciodată), spunînd că doar credința puternică a celor două femei a făcut ca el să nu fie avortat. Tare poveste, nu-i așa? În 2011, editura Publica a publicat biografia lui Jack Nicholson, intitulată, simplu, „Jack”, scrisă de John Parker, un jurnalist care și-a făcut o specialitate din a scrie biografiile marilor figuri ale Hollywoodului.
Cartea este vie, alertă, ironică și informată. În paranteză fie spus, americanii au dus arta de a scrie biografii la un nivel atît de înalt, încît au transformat-o într-o marcă a culturii lor. Această carte, „Jack”, oferă o lectură extrem de agreabilă, pasionantă pe alocuri, pentru că subiectul ei place încă înainte de a deschide prima pagină. O recomand pentru vacanță, ori într-un weekend, completată de (re)vederea unui film cu Jack Nicholson. N-are cum să nu placă.
Recomandările noastre
