Editura Evenimentul si Capital

Irak, războiul ocaziilor ratate

20b3543759743651a8db28e6eed735ae
Autor: | | 24 Comentarii | 0 Vizualizari

DOSAR. Bilanţul României după participarea la războiul din Irak: doi militari căzuţi pe front, 80 de milioane de euro cheltuieli şi idei de afaceri de care s-a ales praful.

Pe 4 iunie 2009, o ceremonie militară, câteva lacrimi prezidenţiale şi un prânz luat de militari împreună cu oficialii au fost primele rânduri ale unui epilog istoric: acela al participării României la războiul din Irak.   Ieri, o altă ceremonie, de data aceasta ţinută la umbra Arcului de Triumf din Bucureşti, a încheiat, simbolic, misiunea celor peste 8.400 de militari care au trecut prin nisipul irakian. Punctul final va fi pus însă de Coaliţia multinaţională pe 31 iulie, data finală a operaţiunii militare. În evaluarea politicienilor, afaceriştilor şi diplomaţilor de la Bucureşti, Irakul reprezintă un paradox: este ţara prestigiului câştigat, dar şi zona oportunităţilor ratate. Bilanţul românesc al capitolului Irak, demarat astăzi de „Evenimentul zilei”, poate fi împărţit în două - ceea ce poate fi numărat şi aspectele care nu pot fi judecate după legile statisticii. Pierderea statului şi câştigul firmelor private În partea cuantificabilă se găsesc miile de soldaţi care au fost dislocaţi sub steagul românesc, cele peste 80 de milioane de euro cheltuite din fondurile MAp, contractele de 20 de milioane de euro prin care Romarm a livrat armament prin intermediul firmelor americane, precum şi sutele de milioane de euro câştigate de câteva firme româneşti, dintre care unele cu puternice conexiuni politice. În partea mai puţin vizibilă a bilanţului se află renumele onorabil câştigat de România pe scena internaţională, statutul de mentor pe care câţiva oficiali români au reuşit să-l obţină într-o ţară care învăţa alfabetul democraţiei, dar şi o relaţie diplomatică afectată de sincope şi scandalul „Hayssam”. Între cifre concrete şi abstracţii, se află câteva personaje-cheie care au văzut din interior războiul, dar şi negocierile politice. Martorii „Afacerii Irak” ne-au dezvăluit culisele tratativelor de dinaintea declanşării operaţiunilor militare şi arată cum se duc negocierile pentru acorduri militare, tratate politice şi contracte pe bani şi petrol. Doi eroi: sublocotenenţii Hâncu şi Grosaru Declanşat în 2003 de SUA, sub controversata motivaţie a armelor de distrugere în masă care ar fi fost „plantate” de Saddam, dar nu au fost găsite niciodată de Pentagon, CIA sau ONU, al doilea război din Irak avea să producă mai mult decât dubii şi scenarii: un dictator înlăturat prin forţă şi executat pe 30 decembrie 2006, 4.646 de militari ai coaliţiei ucişi, primele alegeri libere după mai mult de 50 de ani (pe 30 ianuarie 2005) şi acorduri de miliarde de dolari pentru firmele, în primul rând americane, care au contractat şi subcontractat afaceri în Irak. Pentru România, Irakul a fost a doua ţară în care s-a angajat militar, după Afganistan, în calitate de membru invitat în NATO. Intervenţia în Irak a fost, de asemenea, cea mai lungă operaţiune în care Armata Română s-a angajat în istoria sa modernă.   Privită la Bucureşti ca o ocazie istorică de a intra în clubul marilor jucători în materie de securitate internaţională, intervenţia în Irak a fost una dintre puţinele decizii ale României care au fost luate de o unanimitate parlamentară scutită de dispute politice. În iunie 2003, legislativul românesc aproba participarea cu forţe la faza a patra de stabilizare şi reconstrucţie din Irak, cu 838 de militari: un batalion de infanterie şi subunităţi de geniu, poliţie militară şi ofiţeri de stat major. În aceeaşi lună, parlamentul îşi dădea girul şi pentru suplimentarea forţelor cu formaţiuni de informaţii şi avioane fără pilot.   În cei şase ani care au trecut de atunci, pe pământul nisipos al Irakului au ajuns aproape 10.000 de soldaţi. Doi dintre ei nu s-au mai întors, însă, niciodată: sublocotenenţii post-mortem Bogdan Hâncu şi Ioan Grosaru, ambii ucişi de dispozitive explozive improvizate - armele cele mai eficiente ale insurgenţilor. În urma lor au rămas familii cărora politicienii le-au şters lacrimile doar în faţa camerelor TV. Vizitaţi anul trecut de „Evenimentul zilei”, părinţii celor doi ne mărturiseau că interesul oficialilor faţă de ei s-a stins odată cu reflectoarele mass-media. „Oricum, fiul meu a murit pentru Bush, nu pentru România”, ne mărturisea mama lui Bogdan Hâncu, cu ochii la cascheta fiului său, pe care acum o păstrează pe un steag american. Tehnică depăşită cu o generaţie Cu toate că operaţiunea militară se încheie, România va continua participarea la procesul de stabilizare a ţării, în cadrul Misiunii NATO de Instruire (NTM-I). Prezenţa românească va fi, însă, redusă la doar 20 de militari, care vor participa strict doar la instruirea armatei irakiene. Continuarea participării României la NTM-I se va face pe baza unui Memorandum separat, în curs de elaborare de către MAp, prin care se va solicita CSAT-ului aprobarea explicită a numărului de forţe şi mijloace ale Armatei în misiuni în afara teritoriului statului român în 2010. Dincolo de eroismul militarilor şi triumfalismul politic, Armata Română are, încă, lacune tehnice chiar şi în Irak. Generalul Teodor Frunzetti, fost şef al Forţelor Terestre, afirmă că România ar trebui să privească mai lucid ce s-a întâmplat în fosta ţară a lui Saddam: „Eu am fost acolo şi m-am simţit prost, pentru că tehnica nu e ce ar trebui să fie. Suntem în urmă faţă de aliaţi cam cu o generaţie, deci cu vreo 20 de ani. Şi să ţinem cont că românii nu au fost acolo în misiuni de combat, ci doar de patrulare şi monitorizare”.   O AFACERE PĂGUBOASĂ Dosarul „business” a fost negociat la pachet cu intervenţia militară Încă din 2003, războiul din Irak a avut şi o altă miză, la fel de importantă ca şi cea militară: banii. Fără să fie prea dornici s-o afirme direct, politicienii recunosc, neoficial, acest lucru.   „În 2003, înainte chiar ca americanii să declanşeze operaţiunile, de fiecare dată când ne întâlneam să vorbim despre intervenţie, vorbeam şi despre oportunităţile economice”, îşi aminteşte Mircea Geoană, ministru de externe la acea vreme. Discuţiile despre posibilităţile unui câştig material se desfăşurau la cel mai inalt nivel. Surse politice ancorate în negocieri ne-au declarat că, în mai 2005, datoria istorică a Irakului către România sau oportunităţile de investiţii au fost pe agenda discuţiilor dintre fostul preşedinte Ion Iliescu şi Paul Wolfowitz, care vizita atunci România în calitate de adjunct al secretarului american al apărării, Donald Rumsfeld.   „Iliescu i-a spus atunci lui Rumsfeld: greşiţi dacă îi decapitaţi pe toţi cei din partidul Baas, pentru că după aia n-o să mai aveţi cu cine să conduceţi”. Un alt interlocutor al politicienilor români a fost James Baker, reprezentantul Clubului de la Paris. Înainte de intervenţia militară, el a discutat cu oficialii români despre prezenţa în procesul de reconstrucţie prin firme specializate în inginerie civilă şi companii petroliere. Planurile din 2003 au rămas, însă, în cea mai mare parte, doar dosare în seifurile politicienilor. Dintre firmele româneşti, doar 7 au reuşit să încheie contracte cu autorităţile irakiene. Oameni de afaceri importanţi, precum Dinu Patriciu sau Ovidiu Tender, şiau luat gândul de la petro-dolarii pe care ar fi putut să-i câştige. „Anul trecut am participat la o licitaţie pentru lucrări de prospecţie geologică, licitaţie organizată de TNK-BP. Am trecut de faza preliminară, dar n-am continuat, din cauza insecurităţii. La un moment dat, am discutat şi cu o companie aviatică, dar am renunţat din acelaşi motiv”, a explicat Tender pentru EVZ. Actul economic ratat Un alt sector în care firmele româneşti erau aşteptate să participe era reconstrucţia liniilor de înaltă tensiune. Motivul este unul istoric: vechiile linii irakiene au fost construite de români, în urma unui acord al foştilor preşedinţi, Nicolae Ceauşescu şi Saddam Hussein. Pentru Dan Ioan Popescu, fost ministru al industriilor în 2003, acesta este unul dintre marile acte economice ratate. „În afară de liniile electrice, noi construiserăm acolo şi o fabrică de măşti de gaz, iar industria textilă românească producea uniforme pentru armata irakiană. După '89, SUA ne-au cerut o listă de firme care pot realiza proiecte în colaborare. Noi am prezentat lista în 2002-2003. Pe ea se aflau companii precum Industrialexport, Uzinexportimport, Romelectro. De marea majoritate a proiectelor s-a ales praful. Într-o asemenea situaţie, dacă nu există lobby politic, nu se întâmplă nimic”. DE RECUPERAT Datoria istorică, un cec rupt pe jumătate Al doilea subiect major de negociere economică, datoria istorică a Irakului faţă de România, a fost încheiat, şi el, în pierdere contabilă. Iniţial, Irakul a recunoscut o datorie de 2,5 miliarde de dolari, din care 1,66 miliarde de dolari reprezentau principalul datoriei şi peste 800 de milioane de dolari dobânzi penalizatoare. Pe 18 august 2005, cele două ţări semnau o înţelegere care diminua la o treime această sumă: conform termenilor Acordului de reglementare a datoriei externe a Irakului încheiat între creditorii Clubului de la Paris şi autorităţile irakiene, România urmează să încaseze minimum 977 milioane de dolari SUA, sumă ce reprezintă, împreună cu dobânzile, aproximativ 60% din totalul datoriei fără dobânzile penalizatoare. În lunile ianuarie şi martie 2009, în baza Acordului bilateral, s-a încasat suma de 1.512.472 dolari, reprezentând doar dobânda virată de partea irakiană. Următoarea tranşă, în valoare de 4,2 milioane de dolari, are scadenţa pe 1 septembrie 2009. Mihnea Constantinescu, fost emisar al guvernului de la Bucureşti, crede că România şi-a ratat cele mai multe dintre oportunităţile economice din Irak pentru că „n-am fost fermi cu americanii. Înainte de participarea efectivă la Coaliţie, ar fi trebuit o negociere mai aplicată. Nu a existat un program sistematic prin care România să fie parte dintre marii jucători pe partea economică. Nu a existat o negociere pragmatică, interesată. A fost mai degrabă un aranjament de participare, în ideea că vom avea cândva un beneficiu. Dacă e să tragem linie şi să încheiem registrele cu adevărat, avem un imens beneficiu în reputaţia internaţională, dar unul practic, economic, e greu de cuantificat”.

Corespondenţă din Bagdad
TEHNICĂ. Pe sub Arcul de Triumf au trecut şi maşinile militarilor Foto: Vlad Stănescu

Loading...
Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Social

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

FACEBOOK

Articole salvate