Pe Înaltpreasfinţitul Teodosie l-am văzut prima oară la Mânăstirea Cernica, în vara anului 1994, slujind la o înmormântare.

Era de două-trei luni episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi auzisem de la pictorii Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu – care erau de faţă – că tânărul şi noul ierarh ştie pe de rost principalele slujbe ale Bisericii noastre. M-am convins atunci de acest adevăr.

Câţiva ani mai târziu, corespondenta la Bucureşti a unei mari agenţii de presă, care mă consulta periodic în probleme legate de Biserică şi care şi-a preschimbat precauţia în raport cu Ortodoxia, de-a lungul vremii, în admiraţie până acolo încât şi-a botezat ortodox a doua fetiţă, a fost foarte încântată, după cum mi-a spus, că protia slujbei urma să o aibă episcopul-vicar Teodosie.

Atunci l-am văzut mai de aproape atât în biserica din Cornetu, nu departe de Rahova copilăriei mele, cât şi la masa care a avut loc ulterior.

Nu a trecut mai mult de un an şi episcopul-vicar Teodosie a fost ales de Sinod Arhiepiscop al Tomisului în locul unui ierarh foarte bolnav, pus în retragere de Sfântul Sobor. În asemenea împrejurări, precum se ştie, ierarhul îşi  părăseşte reşedinţa chiriarhală, trăindu-şi ultimii ani ai vieţii într-o mânăstire.

Am rămas uimit să aflu că noul Arhiepiscop al Tomisului şi-a lăsat înaintaşul să locuiască în reşedinţa oficială vreme de trei ani de zile, până când a trecut la cele veşnice. Mi s-a părut un gest de mare nobleţe, care nu ştiu să aibă un precedent în contemporaneitatea noastră eclezială.

Dobrogea merită o Mitropolie

Vreme de un deceniu, jurisdicţia Arhiepiscopului Teodosie s-a întins pe întreaga Dobroge, adică peste judeţele Constanţa şi Tulcea. Şi astăzi mi se pare un lucru greu de înţeles faptul că după căderea regimului comunist Dobrogea nu a devenit o Mitropolie, perspectivă pentru care a pledat cu toate argumentele de rigoare şi unul dintre marii noştri profesori de drept canonic, Părintele Nicolae V. Dură, distins cu Legiunea de Onoare.

El a publicat, în anul 2006, un dublu studiu: „Scythia Minor” (Dobrogea) şi Biserica ei apostolică; Scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV).

Ar fi meritat o asemenea treaptă pământul românesc prin care au pătruns atât creştinismul, cât şi monahismul, pământ care a dat atâţia martiri ai lui Hristos în epoca Antichităţii.

Ca admirator atât al Dobrogei, cât şi al Constanţei, considerată de mine cel mai frumos oraş din România după Bucureşti, am avut prilejul să port trei convorbiri televizate, destul de ample, aşezate sub genericul Creştinismul şi marea.

Am dat să fie transcrise, dată fiind calitatea lor remarcabilă, şi am căutat apoi să-l conving pe Înaltul Teodosie să alcătuim cu ele o plachetă. M-a temporizat cu modestie şi, din păcate, acele convorbiri devenite text nu au fost tipărite nici până acum, la un deceniu de la difuzarea lor. Puţini ierarhi au o asemenea detaşare elegantă faţă de manifestările lor intelectuale.

Ctitor

Înaltpreasfinţitul Teodosie a găsit la înscăunarea sa o Dobroge săracă în mânăstiri. În ultimul deceniu al Ocârmuirii roşii, Dobrogea nu avea decât două mânăstiri: Cocoş şi Celic-Dere, la care se adăuga fosta mânăstire Saon, redusă la starea de metoc.

Stavropighia de la Techirghiol era mai mult, precum se ştie, un cămin arhieresc şi preoţesc şi un centru de tratament decât o mânăstire, chiar dacă acolo slujea marele duhovnic Arsenie Papacioc.

În decurs de un deceniu, Înaltpreasfinţitul Teodosie a întemeiat multe vetre monahale, atât de călugări, cât şi de maici, pe fascinantul pământ dintre Dunăre şi Mare, iar în ultimii zece ani eparhul a continuat în judeţul Constanţa lucrarea sa ctitoricească, ce cuprinde şi nenumărate biserici de mir atât în oraşele, cât şi în satele de pe pământul eparhiei sale.

Suntem cu toţii rodul şi etalonul faptelor noastre, iar în acest sens Înaltpreasfinţitul Teodosie a făcut foarte mult, pe un teritoriu consacrat atât de civilizaţiile greacă şi romană, cât şi de marea noastră civilizaţie creştină.

Nebun întru Hristos

De un an de zile, de când ţara şi Biserica noastră se confruntă cu o molimă universală, Arhiepiscopul Tomisului s-a dovedit un om independent şi ne-a amintit, totodată, că nebunii întru Hristos au constituit o realitate.

E greu să te închipui propovăduindu-L pe Hristos cu botniţă‚ precum ţăranii lui Zaharia Stancu într-un episod mincinos şi revoltător privind culesul de struguri din romanul Desculţ. Nu vreau să contrazic medicina, însă curajul mărturisitor ni se impune.

Nu uit nici expresia ierarhului, remarcabilă şi din punct de vedere stilistic, că slujitorii Bisericii nu pot deveni „impresarii” Statului în materie de propagandă vaccinatorie. Cu atât mai mult cu cât Statul nu prea respectă actualmente o Biserică naţională cu milioane de credincioşi.

Chiriarhul Tomisului nu a căutat să-şi facă reclamă, însă, cum spunea Iorga, vremea îi aşază în prim-plan pe anumiţi oameni. Vremea l-a scos în cale şi pe Înaltpreasfinţitul Teodosie. L-a scos în cale nu ca „impresar” al Statului laic, ci ca impresar al Mântuitorului Hristos. Cum să nu aprecieze credincioşii lucrul acesta?!...

În Ortodoxie, vedetismul ar contrazice sobornicitatea, aşa încât să nu-l uităm pe Înaltpreasfinţitul Pimen, care a mărturisit cu propria-i viaţă demnitatea de înalt ierarh pravoslavnic.

Au mai existat şi alţi chiriarhi ai Bisericii noastre care au fost afectaţi de pomenita molimă şi au trecut cu bine prin spitale, reîntorcându-se să slujească Sfânta Liturghie, aşa încât ceea ce a făcut Înaltpreasfinţitul Teodosie este propriu Sfintei noastre Biserici, Ortodoxiei în general.

Nu puţinele molime care ne-au străbătut trecutul istoric au fost administrate îndeosebi de clerici, cu riscurile inerente.

Au trecut, aşadar, 20 de ani de când Înaltpreasfinţitul Teodosie a devenit Arhiepiscopul Tomisului, al celui mai ilustru spaţiu creştin românesc. Sunt convins că ierarhul şi-a trăit momentul aniversar, acum o săptămână, cu acelaşi curaj atipic, paradoxal pentru unii, şi nici atunci nu a făcut-o cu botniţă.