Am auzit de curând această expresie și ea este cea mai potrivită pentru a descrie situația în care se află astăzi Klaus Iohannis. Ea presupune că trebuie să alegi între două rele și că va trebui să alegi răul cel mai mic.
Dacă Președintele Iohannis nu ar fi fost atât de preocupat de propria sa aroganță, de presa deontoloagă, de magistrații de culoar, de tefeliștii manipulați, lipsiți de cultură și ar fi analizat la rece decizia pe care ar fi trebuit să o ia în legătură cu revocarea procurorului șef al DNA, ar fi realizat că cel mai mic rău era să o demită.
Dar siguranța sa, dată de importanța propriei persoane și funcții, dublată de înverșunarea celei ce ocupa temporar acea poziție, l-a orbit într-atât încât nu a mai putut gândi lucid. Cererea de conflict, anunțată de dârzul Tudorel Toader trebuia să îl determine să nu joace la zaruri atribuțiile prezidențiale. Pentru că dacă nu ar fi riscat, s-ar fi păstrat iluzia populară cum că el ar avea acea competență, deși nu era așa. Și procurorii cu funcții de conducere ar fi crezut în continuare, chiar dacă în mod fals, că Iohannis ar mai fi „tătucul” lor.
Dar el nu și NU. El a riscat întocmai ca un cartofor înveterat, punând totul pe o singură carte … ce avea să se dovedească pierzătoare. Căci disperarea Sistemului ține de alte resorturi: problema nu este că trebuie să plece Kovesi înainte de termen, cu mai puțin de un an, ea era deja compromisă. Adevărul crunt cu care se confruntă acum este că pierd controlul absolut asupra procurorilor și, pe cale de consecință, asupra dosarelor instrumentate de aceștia împreună cu judecătorii supuși, de culoar.
Așadar, Iohannis nu mai numește oameni de Sistem în funcții și vor trebui să îl „capaciteze” pe ministrul justiției să o facă. Or, un președinte în funcție este mult mai vulnerabil, mai dependent de Sistem decât un ministru al justiției, care nu prea poate să își permită să stea cu mâinile încrucișate când observă că populația dezavuează comportamentul abuziv al structurilor de forță.
Pentru că dacă rămâne în pasivitate pierde voturi… iar democrația e pe voturi. Președintele nu era perceput de popor ca având vreun rol în politica penală, pentru că pur și simplu… nu avea și atunci percepția negativă se detașa de rolul și atribuțiile sale. De aceea, el își permitea să se prefacă a fi un etern luptător anticorupție, fără nicio nuanță și nu avea nimic de pierdut, ba chiar producea daune electorale în rândul partidului guvernamental.
Procedând așa, riscând totul, a ales deja răul cel mai mare și, pe lângă pierderea atribuției de numire prin noile legi ale justiției, a pierdut acum și aparenta atribuție de revocare. Ea era oricum neconformă cu Legea Fundamentală, dar o păstra așa, cu aparența de forță în mână.
Așadar, Iohannis a pierdut tot, deși putea să câștige puțin: am fi trăit toți cu iluzia că el este intransigent, nu tolerează ce a făcut ACEST procuror șef, dar decizia este în continuare în mâinile sale. Așa a pierdut mai tot și s-a făcut de tot râsul apoi, cu planul „secret” pus la cale cu personaje gen Veve, Dănileț și Matileț: spuneți că CCR a greșit și discreditați judecătorii. A aflat astfel și Comisia de la Veneția cam ce poate pielea Sistemului în România. Nu va mai putea nimeni niciodată să se văicărească la Comisia de la Veneția pentru a sprijini „anticorupția”, care a ajuns vătămătoare pentru întreg eșafodajul statului de drept.
Iohannis a ales! A ales-o pe „divina Caribda” și și-a scufundat corabia. Dacă alegea Scila, rămânea doar fără câțiva marinari, însă mai putea naviga. Ghinion!
Recomandările noastre
