Legendarul fotbalist și antrenor olandez a decedat, ieri, la vârsta de 68 de ani, răpus de cancer pulmonar. În urmă cu 22 de ani, Johan Cruyff a acordat un interviu pentru EVZ. A fost singura discuție amplă avută de batav cu un reprezentant al presei din țara noastră. La acea vreme, tehnicianul scria istorie la FC Barcelona și îl transferase pe Gheorghe Hagi. Un an mai târziu, în 1995, avea să-l aducă la echipa catalană și pe Gheorghe Popescu

Vineri, 23 septembrie, 1994, cotidianul „Evenimentul Zilei” oferea cititorilor un interviu fabulos. Roxana Jenei reușise să stabilească o întâlnire cu Johan Cruyff, antrenorul echipei FC Barcelona, care în vara acelui an îl adusese pe „Camp Nou” pe Gheorghe Hagi.

Redăm discuția avută de olandez cu Roxana Jenei, ziaristă la EVZ în perioada 1992-1995, la secția Reporteri Speciali.

„Pe Hagi l-am luat mai ales pentru că poate marca goluri”

„Johan Cruyff, un om a cărui faimă în fotbal a fost întrecută poate doar de cea a lui Pele, Beckenbauer ori Maradona, reprezintă o legendă vie care acum, la vârsta deplinei maturități, ține în mână frâiele uneia dintre cele mai celebre echipe din lume: FC Barcelona. Plămădit din aluatul marilor campioni, îmbinare de inteligență și modestie, Johan Cruyff este o prezență care impune. Aflată la Barcelona, am încercat să aflu, pentru dumneavoastră, ce anume l-a menținut atâția ani în topul performanțelor sportive. A rezultat acest amplu și inedit interviu. Inedit pentru că, după cum se știe, Cruyff nu acordă interviuri, ci se rezumă doar la declarații oferite cu ocazia conferințelor de presă. Discuția a avut loc în hotelul „Rey Juan Carlos”, într-o superbă seară de vară catalană...

Am stabilit prin telefon să ne întâlnim în holul hotelului „Rey Juan Carlos I”, din Barcelona. Johan Cruyff a apărut exact la ora fixată. S-a apropiat de mine și mi-a zâmbit, întinzându-mi mâna cu prietenie, în timp ce se prezenta. Imediat aveam să realizez că am convocat degeaba translatorul olandez, pentru că Johan Cruyff vorbește la perfecție limba engleză. Ne-am așezat pe fotolii, față în față, și după primul schimb de priviri am observat cu plăcută surprindere, că marele Cruyff arată mult mai tânăr decât se încăpățânează să ateste certificatul său de naștere. Prima impresie: cu siguranță acest om nu are „fumurile” vedetelor. În momentul în care am dat drumul reportofonului, aparatul s-a încăpățânat să nu înregistreze. Imediat, Cruyff a încercat să mă ajute, comentând în același timp, că nu prea e obișnuit cu „ultimele cuceriri ale tehnicii”. Cu toate aceste, reușim, întrun sfârșit, să-i dăm drumul. Dialogul se-nfiripă.

Reporter: De vreme ce sunt româncă, primul subiect pe care aș vrea să-l discutăm se referă automat la un român: de ce Gheorghe Hagi în echipa pe care o antrenați?

Cruyff trage aer în piept și răspunde pe un ton grav: „O! Barcelona a avut și are nevoie numai de jucători buni. Dar pe Hagi nu l-am luat la mine în echipă datorită numelui său. L-am adus pentru că poate juca foarte bine, dar mai ales pentru că poate marca. Și golul, pentru mine, e sfânt!”

Reporter: Când v-ați gândit pentru prima dată că Hagi ar fi de folos Barçei, că ar putea avea loc în echipa dvs.?

Cruyff își încruntă sprâncenele și se concentrează: „Dacă îmi amintesc bine, primul gând cu acest fotbalist român l-am avut în primăvara acestui an, după finala Cupei Campionilor Europeni. Da, da, sigur atunci am vrut prima oară să-l aduc la mine!”

Reporter: Și totuși, care a fost momentul în care v-ați decis asupra lui Hagi?

Cruyff: M-am hotărât definitiv la sfârșitul campionatului trecut, atunci când Michael Laudrup m-a anunțat că pleacă la Real Madrid. Locul rămânând vacant, l-am văzut imediat pe cel mai potrivit să-l ocupe: Gheorghe Hagi.

„Stoicikov are un suflet extraordinar”

Deși fotoliile sunt foarte comode, Cruyff se ridică. Își îndeasă mâinile în buzunarele pantalonilor scurți și începe să umble în jurul mesei. Apoi se oprește brusc și încearcă să explice, de parcă ar fi făcut un lucru necavaleresc: „Nu sunt obișnuit să stau în loc nici măcar două secunde”. Nu vreau să-i las timp de respiro, mai ales că orice secundă cu Cruyff înseamnă aur.

Reporter: Apropo de înlocuirea lui Laudrup de către Hagi: după părerea dvs, ce se va schimba în formula de atac a Barçei? Se va modifica treptat jocul întregii echipe o dată cu prezența lui Hagi?

Cruyff: Noi jucăm întotdeauna ofensiv. Deci diferența e mică între Laudrup și Hagi. Rămân, în esență, aceeași principală problemă și același scop: ca echipa mea să marcheze întotdeauna cel puțin mai mult cu un gol decât adversarul. Deci stilul Barcelonei va rămâne același.

Hotărât lucru, Cruyff nare astâmpăr. Își mușcă buzele și vrea să-și toarne apă minerală în pahar, apoi renunță.

Reporter: N-a trecut mult timp de când a început campionatul spaniol. Ce credeți, s-a adaptat Hagi noilor condiții de muncă, s-a obișnuit echipa cu el?

Cruyff: Cert este că o echipă nu trebuie niciodată să-și schimbe stilul de joc în funcție de un nou venit. Această datorie revine celui care e proaspăt în echipă. Aceleași reguli sunt valabile și pentru Hagi. Și tehnic vorbind, Hagi e capabil să se adapteze jocului Barcelonei.

Reporter: Am văzut că, cel puțin în particular, Stoicikov încearcă să-l ajute pe Hagi să se integreze. Bulgarul stă la același hotel cu Hagi numai pentru ca acesta din urmă să nu se simtă singur.

În timp ce formulam întrebarea, Cruyff mă aprobă cu un zâmbet abia perceptibil: „Da, e adevărat. De altfel, Stoicikov, deși se cam ceartă cu arbitrii, pe măsură ce-l cunoști mai bine, îți dai seama că are un suflet extraordinar. E prieten cu toată lumea și ajută pe fiecare nou venit. Și Romario s-a bucurat de același «tratament » când a venit la Barça. Atunci, cum să nu fie alături de Hagi, mai ales că amândoi vin din Est?!”

„Dacă se antrenează 20 de jucători, trebuie să le dai 20 de mingi”

Reporter: Dacă tot ați adus vorba de străinii din echipa Barcelonei, cum vedeți tripleta Stoicikov - Romario - Hagi?

Cruyff: Risc să fiu considerat ca fiind lipsit de modestie dar, ofensiv, cred că e un trio puternic. Ei pot juca împreună, dar la fel de bine separat, fiecare dintre ei fiind un foarte bun jucător.

Reporter: Dacă-l punem la socoteală și pe Koeman, aveți patru jucători străini în echipă, dar în teren nu-i puteți introduce decât pe trei dintre ei. Nu riscați ca unul dintre ei să-și iasă din formă?

Cruyff se ridică din nou, se îndreaptă spre fereastră și încearcă s-o deschidă. Îmi răspunde, în același timp: „Dacă trei din patru jucători străini pot intra în teren, este deci o competiție, niciunul nu vrea să rămână pe tușă. Aceasta va duce imediat la o mai mare calitate a jocului. Pe de altă parte, dacă mă gândesc bine, Barcelona joacă 70 de meciuri pe an. Un jucător nu poate fi bun în toate. Referindu-mă numai la latura ofensivă, în mod normal unul dintre cei patru, ba e accidentat, ba suspendat, ba are nevoie de odihnă. În concluzie, dacă unul dintre cei patru străini ofensivi ai Barcelonei stă un meci pe tușă, asta nu înseamnă că nu e bun. Eu văd lucrurile în ansamblu. Lucrul extraordinar la această echipă e că fiecare jucător poate fi stea în fiecare zi”.

Reporter: Dacă a venit vorba de staruri, ce ar trebui să facă un tânăr fotbalist pentru a ajunge într-o echipă mare ca Barcelona, de exemplu?

Cruyff: În primul rând trebuie să știe să controleze balonul. După părerea mea, la un jucător nu partea fizică e cea mai importantă. Pentru că tinerii cresc și se dezvoltă fizic natural. Toată problema e mingea și tehnica de a o stăpâni. Aici e marea greșeală a antrenorilor. Ei pornesc de la ideea: 11 jucători - o minge. Ei văd lucrurile exact invers. Într-un antrenament, de exemplu, dacă 20 de jucători se antrenează trebuie să le dai tot atâtea mingi. Fiecare cu mingea lui. Numai pornind de la această mentalitate, poți ajunge să stăpânești balonul. Asta-i cel mai important - tehnica. Trist este că încă, în fotbal, mingea îl stăpânește pe jucător și nu invers.

„La Mondiale mi-a plăcut România. A jucat efectiv fotbal”

Reporter: Vă place vreo echipă din acest punct de vedere?

Îmi zâmbește complice, semn că a înțeles, și contraatacă: „Poate sunt singurul care vede cele 60 - 70 de meciuri pe care echipa mea le joacă într-un an. Îmi place foarte mult jocul pe care- l face Barça. În rest, prea puține echipe de club... Dacă însă mă gândesc la recent încheiatul Campionat Mondial din SUA, mi-a plăcut foarte mult România. Nu zâmbi, vorbesc foarte serios! Tehnic, au fost foarte buni. Au jucat efectiv fotbal, genul de fotbal care-mi place. Au avut până la ultimul meci o evoluție relativ constantă, dar mai ales au vrut să dea gol, nu să țină scorul. Singura dată când șiau pierdut mentalitatea constructivă - chiar dacă numai pentru câteva momente - a fost în meciul cu Suedia, și de aceea a și pierdut.”

Știu că lui Johan Cruyff nu-i place să vorbească despre sine, dar încerc să atac latura sentimentală a interlocutorului meu: „Când îl vedeți pe Jordi jucând, vă amintiți de începutul carierei dvs. de fotbalist?”

Cruyff râde din tot sufletul: „Uite că până acum nu m-am gândit la aspectul acesta. Nu, nu cred. Totuși, când îl văd pe Jordi jucând, ca tată sunt mândru. În același timp, sunt atent ca după fiecare meci să-i spun unde a greșit. Este un aspect foarte delicat, pentru că băiatul meu nu trebuie să se simtă niciodată jignit când îl critic. Pentru că, ceea ce un tată nu vrea niciodată, e să-și rănească fiul!”.

„Dacă fiul meu Jordi nu se ridică la pretențiile mele, îl las pe tușă”

Reporter: Să înțeleg că îl tratați totuși puțin mai special decât pe ceilalți jucători?

Cruyff: N-aș spune. Și îți dau un exemplu. Dacă din sentimente paterne, l-aș favoriza pe Jordi și l-aș introduce în echipă fără să fie egal cu ceilalți, copilul meu simținduse inferior, i-aș face mult rău. E o problemă de cinste și pentru mine, și pentru el. Dacă nu se ridică la pretențiile mele, îl las pe tușă. Încerc să-l incit din nou: „N-ar fi mai bine, în cazul acesta, să-l lăsați să joace în altă echipă decât Barcelona?”

Răspunsul vine prompt: „Nu, e mai bine să lucreze cu o echipă «number one»!”.

Reporter: În altă ordine de idei, cum decurge o zi din viața antrenorului unei echipe «number one»?

Cruyff: Dimineața, începând cu ora 9, sunt la club. Zi de zi aștept cu nerăbdare sămi antrenez echipa. E partea care-mi place cel mai mult pentru că pot să joc și eu (n.r - chiar și acum, la 47 de ani, antrenorul Cruyff își driblează propriii elevi cu eleganță și dibăcie). În rest, faptul că fac parte și din conducerea administrativă a clubului îmi ocupă aproape tot timpul.

Reporter: Totuși, timp liber mai aveți?

Cruyff: Vrând - nevrând, trebuie să-mi fac. Îmi place, de exemplu, să fac plajă la Mediterana, în februarie. E un sentiment foarte straniu pentru cei care vin dintr- o țară unde în acea perioadă e un frig cumplit. Ador, atunci când găsesc o zi liberă, să joc golf. Uneori, când mi-e dor de zăpadă, evadez spre Pirinei, pentru o oră - două de schi.

Aș fi vrut ca acest dialog să continue la nesfârșit, dar știu că timpul lui Cruyff e drămuit.

Reporter: Statutul de celebritate aduce după sine și o serie de neplăceri, atât din partea fanilor cât și a ziariștilor. Cum reușiți să «fentați»?

Cu toate că am pus întrebarea pe un ton glumeț, răspunsul a venit neașteptat de serios.

Cruyff: Sunt asaltat de o mulțime de fani și de ziariști, lucru care mă face să-mi schimb telefonul din două în două săptămâni. Se pare, însă fără eficiență. Fanii mă incită la discuții sterile, jurnaliștii mă supun unui tir de întrebări prostești, care rămân, normal, fără efect. Vreau să reții că ție ți-am răspuns la toate întrebările.

Ne-am despărțit ca doi prieteni. Nici nu știu când au trecut două ore în compania marelui Johan Cruyff.