Editura Evenimentul si Capital

Interpreta de muzică tradiţională Angela Buciu: „Este cazul să ne dăm jos vălul minciunii de pe faţă şi să privim viaţa cu ochii minţii”

Autor: | | 0 Comentarii | 2126 Vizualizari

Vocea sa ne-a îmbrăcat în straie luminoase zilele gri din perioada de dinainte de Revoluţie, dar a făcut acelaşi lucru şi după aceea. Angela Buciu s-a născut la vale de Maramureş, între Ţara Codrului şi a Chioarului. Numele de fată a fost Barbor, care vine de la Sfânta Varvara, protectoarea minerilor. Costumul pe care l-a purtat o viaţă este din Maramureşul istoric. Un costum pitoresc, ce te impresionează prin simplitate, căci ce poate fi mai frumos decât albul iei scos în evidenţă de roşul şi negrul zadiei.

Maramureşenii sunt aidoma regilor atunci când se îmbracă în costumele lor populare, spune Mama Buciu, cum mi-a îngăduit să-i spun şi-i sunt recunoscătoare pentru această nesperată şansă. Dumnezeu i-a dat un har, vocea. Mama Buciu a luat cântecul de la sursă, l-a trecut prin filtrul său sufletesc, l-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi l-a împărtăşit lumii în cel mai autentic mod cu putinţă. A cântat alături de toţi interpreţii valoroşi ai folclorului românesc, a dus numele pământului acesta frumos şi sfânt la capătul lumii şi înapoi. S-a dăruit cu asupra de măsură întreaga viaţă scenei, iar publicul a recompensat-o mereu cu aplauze. Unii sunt poate prea tineri să şi-o amintească, alţii poate i-au uitat numele, ţinându-i minte chipul, mai sunt şi unii care nu vor să caute prin sertarul minţii pentru a o lăsa să le mângâie sufletul cu cântecul său. Oricum ar fi, dacă inima ta pompează sânge românesc nu ai cum să nu ştii cine e Angela Buciu, după cum nu poţi să-i treci cu vederea pe Fraţii Petreuş sau Nicolae Sabău, Sofia Vicoveanca sau Lucreţia Ciobanu. Moda vine şi trece, valorile autentice rămân. Şi Angela Buciu este una dintre giuvaierurile de preţ ale lăzii de zestre a acestui popor. Rar s-a destăinuit într-atât, dar pentru cititorii EVZ, interpreta a fost de acord să facă o excepţie.

Când aţi ales acest drum al muzicii aţi fost încurajată sau nu? Cum v-aţi dat seama ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?

De la început, am manifestat o dorinţa avidă de a cânta; mi-am dorit de mic prunc să cânt, înţelegând că muzica este totul pentru mine. Mai apoi, încurajată de profesori și de toţi cunoscuţii mei, dar mai ales de concursul de admitere la o instituţie artistică profesionistă, unde am fost admisă pe post de coristă la compartimentul alto, din 100 de persoane, doar eu şi baritonul Nicu Moldovan. Instituţia este Ansamblul artistic Maramureşul din Baia Mare, unde am avut şansa să am parte de profesori de excepţie - familia Velea. Maestrul Gheorghe Velea, dirijorul şi profesorul meu de muzică (teorie şi solfegii) şi Gabriela Velea, profesor de canto. Aşa s-a întâmplat când am ajuns la Radio pentru înregistrări, să-l cunosc şi să colaborez cu un alt titan, maestrul George Vancu, muzician de excepţie, unic, care a ştiut să îmbrace fiecare melodie într-o haină de sărbătoare, cu un suport instrumental de excepţie, ştiind să pună cel mai frumos în valoare stilul zonal. Ce păcat că astfel de oameni au plecat mult prea devreme dintre noi iar golul rămas, nu mai poate fi umplut!

Aveţi o familie specială, soţul, maestru coregraf, dumneavoastră, aproape de sufletul românilor prin glas și folclorul cules, iar fiica, un rocker adevărat. Mă întreb dacă nepotul va duce mai departe unul dintre aceste haruri... Este rolul de bunică pe sufletul dumneavoastră?

Valerică, soţul meu - care s-a petrecut dintre noi anul trecut - nu a fost doar un maestru coregraf de excepţie, cunoscut atât în ţară, cât și în străinătate, ci și un foarte priceput manager de instituţie artistică. Ar fi bine ca oamenii să nu uite că, sub conducerea sa, Ansamblul de cântece și dansuri Maramureșul a fost ridicat la rangul de ansamblu naţional și și-a dobândit actuala titulatură: Ansamblul Folcloric Naţional Transilvania. Tot din acea perioadă datează și cele mai importante turnee internaţionale și cele mai grandioase reprezentaţii ale ansamblului. Apoi, după nedreapta pensionare - care i-a declanșat și cumplita boală care i-a măcinat trupul și sufletul vreme de 17 ani - ca un împătimit al nevoii de instruire ce era, a făcut mari eforturi și sacrificii pentru înfiinţarea primei universităţi particulare profilată pe muzica și dansul tradiţional. Mulţi dintre coregrafii, dansatorii, soliștii vocali și instrumentiștii de astăzi au urmat și au absolvit cursurile acestei universităţi, în care toată familia mea a investit mult entuziasm, timp și bani. Mi-am iubit întotdeauna meseria dar, mai mult decât atât, am respectat-o. Am iubit-o atât de mult încât au fost multe momente în care cântecul s-a aflat pentru mine înaintea a orice și a oricui. Chiar și înaintea fiicei mele, Adriana. Din fericire, a fost un copil înţelegător și serios, care și-a asumat încă de la vârste fragede condiţia de fiică de artiști, cu toate avatarurile pe care le implică o asemenea postură. Faptul că s-a cantonat pentru o perioadă destul de îndelungată în zona muzicii rock, unde a avut succese notabile cu trupa de fete „Secret”, pe care a înfiinţat-o în 1989, nu a fost de natură să ne despartă din punct de vedere artistic, ci dimpotrivă: am avut de învăţat una de la cealaltă. Mai greu ne-a fost în perioada în care formaţia avea contract în Italia, astfel vreo 8-9 ani întâlnirile noastre au fost mai rare decât ne-am fi dorit. Rolul de bunică este perfect pentru mine, mă topesc! Sper să îmi iau revanșa, să îmi revărs tumultul dragostei faţă de Petru, unicul meu nepoţel, cu sau fără haruri artistice! Talentul se moștenește, însă trebuie să avem răbdare să mai crească ca să putem identifica zestrea cu care a venit pe lume. Deocamdată, pot doar să constat că, la aproape 3 ani și jumătate, are câte ceva de la fiecare dintre noi... Ritmicitate bine definită, ureche muzicală, spirit critic (are deja melodii formaţii și genuri care îi plac). Însă dincolo de asta, cel mai mult mă bucură faptul că este un copil sănătos, dezvoltat normal, sociabil, deschis și iubitor. Un copil pe care și-l dorește orice părinte și un nepot care rupe inima oricărei bunici.

Pentru interpreţii de muzică tradiţională fiecare spectacol poate fi o premieră, pentru că vin în sală oameni care-i văd pentru prima oară cântând. Sunt tineri care vin și care nu cunosc tradiţiile, doinele noastre românești la fel de bine ca vârstnicii, le privesc cu altfel de ochi. Aveţi o carieră extraordinară, construită prin muncă asiduă și cu har de la Dumnezeu, spuneţi-mi, dă artistul ceva lumii sau ia ceva de la lume? 

Din nefericire, astăzi sunt puţini tineri care să caute în lăzile de zestre adevăratul folclor tradiţional şi să scoată la lumină diamantul care conturează identitatea noastră. Cei mai mulţi folosesc doar tema folclorică, pe care aşează texte puerile, pentru un succes facil. Se cuvine o reaşezare a valorilor. Talentul, harul se moşteneşte dar trebuie şi educat, iar eu cred în talentul șlefuit și nu cred în strădania fără talent. Am căutat mereu să rămână ceva în urma mea, lăsând lumii o parte din comorile zonei ce o reprezint şi mă reprezintă, prin culegerile de folclor în zonele şi subzonele Maramureşului, zone cu un specific aparte faţă de toate celelalte zone folclorice ale ţării, materializate în cele 120 de melodii înregistrate la Radio şi Electrecord. E mult, e puţin, asta o va aprecia istoria…Ce luam de la lume? Știu eu?... Artiștii sunt fiinţe orgolioase. Au nevoie de recunoaștere publică, indiferent de modul în care se exprimă aceasta. Luăm aplauze, luăm dragoste, luăm aprecieri, luăm emoţia pe care o răspândim și care ni se întoarce multiplicată. Aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că anumite gesturi pe care le-au făcut importante autorităţi locale, naţionale sau din străinătate nu mi-au atins coarda sensibila a amorului propriu. Pentru că eu cred că nu e puţin lucru să te numeri printre puţinii care au primit din partea președintelui ţării tale Steaua României în grad de Comandor, ori titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului în care trăiești de o viaţă, sau titlul de Consilier Onorific în cadrul primăriei aceluiași municipiu, și alte titluri, diplome, premii...

V-aţi născut și aţi crescut într-o zonă în care credinţa era piatra de temelie în tot și în toate. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Credinţa, dar Rugăciunea? Credeţi că oamenii Îl mai percep pe Dumnezeu ca odinioară, pentru că vremurile sunt tulburi, parcă nimeni nu-și mai găsește locul?

Este foarte greu să defineşti credinţa. Ea derivă din educaţie, caracter şi chiar din felul fiecăruia de a fi. Copil fiind, ştiam că duminica şi în sărbători trebuie să mergem la biserică, alături de părinţi şi fraţi. Asta a devenit conştiinţă pentru întreaga familie, nu mă culcam seara fără rugăciune, sărbătorile însemnau ceva sacru, cu toate pregătirile specifice, cu ritualul tradiţional care se respecta cu sfinţenie. Eu cred că românii, mai ales cei de la sate, sunt foarte aproape de biserică şi de credinţa în Cel de Sus. Dovadă ar fi şi multitudinea de biserici care s-au construit în anii de după ‘89. Eu, ca un culegător de folclor, am reuşit în timp să culeg şi cântece religioase ce se intonează cu diferite ocazii, pe care le-am aşezat pe un CD, „Muzica vine din cer” - de la cântecele mariane la pricesnele din timpul liturghiei, când preotul îşi ia împărtăşania.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro
Loading...

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate