La 23 de ani eram profesor. Nu știu de ce printre studenții de la Litere se instituise prejudecata că a fi profesor este un fel de refugiu, un fel de sală de așteptare...
La 23 de ani eram profesor. Nu știu de ce printre studenții de la Litere se instituise prejudecata că a fi profesor este un fel de refugiu, un fel de sală de așteptare, în care nu stai decât până în acel moment fericit, în care cineva deschide o ușă secretă, iar tu, filolog cu diplomă de prof, treci, pâș-pâș, în lumea orbitoare a marilor creatori. Studenții de la Litere voiau să ajungă scriitori dar acceptau cu un fel de resemnare că vor fi profesori.
Pentru mine meseria de dascăl a fost pe primul loc. Multă vreme. Strămoșii mei au fost învățători, iar primele mele amintiri se leagă de tabla neagră, pe care mâna obosită a bunicului meu mișca un vârf de cretă. La 23 de ani țineam cursuri într-un liceu. Apoi am trecut în universități. Am scris manuale, cărți didactice. Am fost decan. Am trecut prin toate titlurile universitare, jubilând în inima literaturii. Am crezut mereu c-o să schimb lumea, dacă-l voi duce pe un om tânăr în Cetatea Dite, dacă îi voi arăta de unde începe drumul din Ulise-le lui Joyce. Am crezut în educație și în miracolele ei, cu toate că în jurul meu profesorii continuau să privească dăscălia ca pe compromis, iar elevii/studenții să accepte școala ca pe acel pătrățel care trebuie bifat.
Ne puteți urmări și pe Google News
S-au dus anii, deceniile, iar eu am trecut pe nesimțite din lumea didactică în cea a ficțiunii, fără ca de fapt să ies pe vreo ușă, fără să-mi trădez credința în educație. Primul meu roman este despre un dascăl al cărui mesaj manipulează timpul și istoria. Recent l-am recitit pentru ediția a doua, și-am descoperit, așa cum descoperi o rochie din tinerețea bunicii, că în Fantoma din moară, cum se numește romanul, zac mii de fantome ale decăderii noastre, poate înseși acele cauze ca niște ghimpi, care au tras școala românească în prăpastia de azi. Mi-au trecut peste creștet mulți miniștri care-au lovit cu biciul în școală, schimbându-i structura, aducând informație ermetică, texte criptice ori programe ieșite din gura unui politician peltic. Am citit manuale concepute de inși frustrați, redactate de acei mulți oameni încredințați că dăscălia nu este decât neagra ratare a unei ființe care așteaptă să-i crească aripile. Iar în lungul șir de ani, i-am descoperit și pe acei dascăli rari, în general dezgustați de programele școlare, dar care credeau deplin în misia lor. Profesorii buni nu se sinchisesc de greșelile de ortografie, nu râd de grandilocvența proștilor și nu se arată șocați de incultură. Ei își fac meseria cu discreție, convinși că pun umărul la progres. Dar în aceeași măsură se izolează. Ignorându-i pe cei care fac regulile, profesorii buni și, mai apoi elevii lor străluciți, ajung, de fapt, doar inadaptați, pe care fălcile istoriei îi mestecă din rutină. Vreau să spun că am căutat mereu cauzele idiocrației de azi în șirul odios de miniștri inculți ori în profesorimea fără vocație, când de fapt adevăratele motive ale decăderii noastre se află în acei foarte puțini oameni, conștienți și vizionari. Ce face omul nemulțumit de școală? O critică, iar nemulțumirea lui seamănă cu lătratul unui câine despre care toată lumea știe că n-o să muște.
Prin urmare, îmi pun o întrebare simplă: de ce-ar trebui să stea deoparte un om deștept? Există zone în care regulile, acele reguli care mențin demnitatea unui intelectual, au nevoie de adaptare. Omul inteligent are obligația să se manifeste în relație cu ceilalți, disprețuiți uneori aprioric și chiar pe nedrept. Mă refer la acei indivizi care sunt sau doar par idioți, dar care, veți descoperi poate surprinși, au o părerea proastă despre lumea în care trăim și o dorință reală de-a o schimba. Chiar și în agramatismele acelui chelar peste școli, persistă obsesia unei lumi noi. Despre această realitate merită discutat.
Recomandările noastre
