Iozefina, în costumele ei impecabile, făcute de croitori interbelici, coborându-și pleoapele ca două frunze de cais, ofta întotdeauna după ce făcea elogiul generațiilor spumegate de timp
O văd și-acum, exact cum am descris-o prin romanele mele, o femeie scundă, cu ochi scânteietori și principii de neclintit. Bunica-mea, Iozefina, a fost un dascăl pasionat, dar cu regret trebuie s-o spun, cam fără admirație față de prezent. Ceea ce nici nu e de mirare, căci prezentul a dezamăgit întotdeauna, pe câtă vreme valurile mândre ale generațiilor spulberate au făcut să crească inimile.
De când mă știu, ministrul educației a fost un om criticat de toată lumea, de regulă, un om fără studii pedagogice, iar de fiecare dată m-am gândit că următorul va fi mai bun. Dar n-a fost. Cu fiecare mandat a venit cineva, care a adus tristețe și-a destrămat sperațe. Tot așa, am auzit, chiar din copilăriei, că generațiile de-acum nu se mai ridică la nivelul celor de altădată. Recent, am auzit vorbindu-se despre turme de idioți cu creierele spălate.
Pe la tinerețe, afirmațiile de genul ăsta mă întristau, făcându-mă să cred c-am nimerit într-o istorie regresivă, unde nu-mi mai rămânea decât resemnarea, căci împotriva vântului numai nebunii se așează. Dar cu trecerea timpului, am remarcat că acei discipoli superbi, pe care mi-i tot dădea ca exemplu Iozefina, nu erau chiar așa de nemaipomeniți.
Ne puteți urmări și pe Google News
O să spuneți că aveam aroganța omului tânăr, care se bate cu pumnul în piept că e ceva de capul lui, mai mult chiar decât de capetele celorlalți. Tinerii au această încredere în valoarea lor, într-un mod avangardist, până la penibil. Și eu am trecut prin ea. Am gustat-o și-o mai țin minte. Ei, bine, în timpurile acelea de superbie, am luat parte la spulberarea unui mit: elevii de altădată, acele generații de aur, nu erau de neegalat, ba dimpotrivă. Am crezut cu tărie lucrul acesta. L-au crezut și alții. Iar mai târziu, când am ajuns la vârsta potolirilor și a Iozefinei de altădată, a fost cât pe-aci să cad în capcana, deja ridicată de strămoșii mei, și să cred și eu că generațiile de-acum nu fac nici cât o ceapă degerată. Și-am început să fiu atentă, an de an la discipolii mei, notându-mi uneori comparativ manifestările scânteietoare ale unei grupe, ale unei clase. Pe la începutul anilor 90, elevii credeau în erudiție, iar studenții în scurtături pragmatice. Generațiile de viitori regizori de după 2000 voiau să facă film fără să citească vreo carte, și chiar se întreceau în a îmbogății teza unei noi culturi prin tabula rasa. În aceleași vremuri, studenții de la actorie aveau în mod neașteptat un impuls către lectură. Am avut studenți la litere care citeau mai puțin decât cei de la actorie, dar care voiau să facă film în loc de literatură. Au urmat căștile noise-canceling: sute de studenți care nu dădeau doi bani pe dialog. Apoi a-nceput moda celor pe care-i vezi decât la examene, căci au mai multe joburi. Iar prin 2015 au început s-apară studenții atenți la tot ceea ce se întâmplă în jur, dispuși să înțeleagă. Dezarmant de sapiențiali. În momentul de față am studenți de toate felurile. Uitându-mă în urmă, pot să spun cu certitudine că mereu au existat unii străluciți. În fiecare grupă, în fiecare generație, există cineva care se ridică într-un fel de-asupra timpului său. Nu este vorba doar despre erudiție sau despre scânteieri intelectuale, cât despre o viziune progresistă care este a acelei generații. Lumea s-a schimbat. Era normal. Iar schimbările nu trebuie cântărite. Ele nu sunt niciodată bune sau rele, ci doar stări de lucruri care contează într-un viitor despre care știm prea puțin. În urmă cu 30 de ani nici nu-mi trecea prin cap că voi ajunge într-o zi să scriu în subsolul unui articol de ziar, ori pe o pagină de FB. Dar voiam cu ardoare să stau de vorbă cu cel care scrie și mai ales să pot vorbi cu mai multe persoane deodată. Iar dorința mea era una comună. Ceea ce s-a întâmplat azi vine din mințile generației mele, care suferea crunt pentru că nu putea să intre într-o editură, pentru că nu avea acces la o redacție de ziar. Într-un fel difuz, eu însămi mă simt părtașă la acest progres. Toată această experiență a rețelelor virtuale mă face să cred că mitul generațiilor superbe nu este decât o percepție asupra timpului trecut și nimic mai mult. Iar asta mă încurajează să spun că miniștrii educației, așa nemulțumitori cum sunt, reflectă o stare de lucruri care merge spre un viitor doar diferit și nu mai prost decât prezentul. Poate că peste 30 de ani, ministrul educației va fi cu mult mai agramat, însă școala va fi cea din visele pe care le au acum elevii de gimnaziu.
Recomandările noastre
