În momentele lor de tristețe, strigoii românilor cântă o baladă, dedicată invincibilului Leuștean, ucigătorul de strigoi, în speranța de a-l îndupleca ori numai de a-i abate atenția.
Între plantele apotropaice, leușteanul ocupă un loc la fel de important ca usturoiul și pelinul, fiind folosit în multe elixire și în medicamente magice. Numită în limba veche a valahilor și leoștean, dată de dicționare cu origine necunoscută, dar personificată în mituri ca luptător temut, această plantă este legată prin chiar numele ei de viața multă și discretă din subteranele culturii românești. Câte ceva din îndelungata biografie a leușteanului putem citi în Botanica poporană română, pe care Simon Florea Marian a scris-o în urmă cu peste 100 de ani.
Dintre valorile constante ale românilor fac parte și cunoștințele despre plante. Medicina populară se întemeiază pe o moștenire însemnată, străveche, dacă e să luăm în seamă faptul că încă din Antichitate se vorbea despre daci ca despre niște mari vrăjitori, vindecători și mai ales cunoscători ai plantelor cu virtuți magice. Și astăzi există încă o cultură solidă în domeniul ăsta, dar prea puține cărți despre.
O școală bună începe cu modele și biblioteci, iar dacă te uiți în urmă par să fie puține cărțile-monument care stau la temelia unui popor. Ale noastre nu se văd, nu pentru c-ar lipsi cu desăvârșire, ci pentru că acele tomuri fundamentale au fost călcate în picioare, ignorate, aruncate la gunoi. Unele zac neștiute prin depozite, altele sunt pe cale de dispariție, nefiind reeditate și cultivate, (nu mai zic - de traduceri!), iar multe dintre ele nici măcar n-au văzut lumina tiparului. În această categorie intră Botanica lui Sim. Fl. Marian (1847-1907), acest cărturar, care a fost un fel de Pliniu al românilor, teolog, folclorist, naturalist, filolog și primul nostru antropolog.
Ne puteți urmări și pe Google News
S-a aflat în admirația mea încă de prin timpul facultății, când căutam o cale de a ajunge la Descântecele poporane, pe atunci carte interzisă. Apoi m-am întors periodic la opera lui - ultima oară, când am scris Mâța Vinerii.
Sim. Fl Marian a cules un material folcloric imens și-a scris cărți capitale. Obiceiurile legate de naștere, nuntă și moarte, descântecele, insectele, păsările și plantele fac obiectul unor studii solide și capitale, în care filologia și mitologia se întâlnesc fericit. A trăit la Suceava, unde casa lui mai există și astăzi, transformată în muzeu. Între manuscrisele sale a rămas unul intitulat Botanica Poporană Română. Ca și în Insectele sau în ale cărți ale sale, descrierea plantelor se completează cu legende, credințe, dar și cu întrebuințările lor în medicina populară. În fapt este vorba despre 6000 de file scrise pe o singură parte de pagini, fişe, texte folclorice primite din toate colțurile țării, plus un ierbar. O muncă uriașă, care a durat de prin 1867 și până la moartea marelui erudit, care a fost Simion Florea Marian. E cea mai veche botanică, o mito-botanică, de fapt.
Te-ai fi așteptat să fie publicată imediat după moartea lui. Dar manuscrisul acesta atât de valoros, a rămas acolo, în casa lui, din Suceava. Și nu un an-doi. S-a schimbat lumea, au murit și s-au născut generații de români, fără ca cineva să aibă vreun mic interes pentru această comoară. Instituțiile Statului au scos anual sume mari de bani pentru a tipări plachetele unor versificatori, din care n-a rămas nici numele, timp în care paginile scrise de mâna lui Marian au dormit mai departe acolo, în fosta lui casă. După multe lupte, după multă energie risipită, la 100 de ani de la moartea marelui antropolog, Aura Brădățan a reușit în fine să publice un sfert din carte. Au mai trecut niște ani, iar prin 2010 a apărut integral Botanica Poporană Română (Editura Academiei Române, Suceava, 2010), o ediție critică, de mare clasă, cu valoroasele note și comentarii ale Aurei Brădățan. Căci o carte de acest fel presupune și o muncă de editare pe măsură. De fapt nu e o carte, ci un monument, în care iarăși cuvintele sapă un labirint prin cultura discretă a unui popor.
Dacă Ministerul Culturii ar renunța la clica de versificatori pe care îi publică anual, pe banii noștri, oh, dacă ar renunța măcar o singură dată la acea clică, ar putea să apară și cărțile românilor, acele cărți ostracizate și monumentale!
Botanica e una dintre ele, dar nu singura.
Recomandările noastre
