Editura Evenimentul si Capital

Cum şi de ce a pierit Atlantida. Arsenie Boca şi pedeapsa divină. Zodiile de pământ au o zi bună | Horoscopul lui Dom' Profesor

Radu Ștefănescu | Horoscopul lui Dom' Profesor
Autor: | | 0 Comentarii | 3366 Vizualizari

HOROSCOP. Pe 27 septembrie s-au născut Samuel Adams, Louis Botha, Ştefan Bathory, Sir Martin Ryle, Lhasa de Sela, Meat Loaf, Avril Lavigne, Alexandru Ciucurencu, Dumitru Prunariu, Al. Papiu-Ilarian, Grigore Hagiu, Simona Halep.

Pe 27 septembrie, în calendarul creştin ortodox, sunt Sfinţii: Antim Ivireanul, Calistrat şi Epiharia. În “Kalendar” continuă Zilele Lupului, Berbecarii. Cutremurul recent a stârnit interesul cultural şi istoric al domniilor voastre, dragi lupi, padawani şi hobbiţi. Este o replică bună. Mă întrebaţi de multe lucruri. Să o luăm de la Atlantida şi ea pierdută într-o noapte de cutremur final, o pedeapsă divină.

„Este izbitor sentimentul general al nostalgiei după pierderea unor locuri frumoase, a unei fericite perfecţiuni posedate odată de umanitate. Acest lucru trezeşte ideea că unii dintre noi poartă în subconştientul lor o speranţă de multe ori pe punctul de a se împlini, şi tot de atîtea ori dezamăgită, speranţă că undeva, cândva, poate exista un continent al păcii şi al belşugului, al frumuseţii şi al dreptăţii, acolo unde noi, sărmane fiinţe care suntem, putem fi fericite.”, spune scriitorul L. Sprague de Camp în cartea sa   „Lost continents – The Antlantis theme”.

În jurul anului 355 î.Hr. filozoful grec Platon termină de scris două „dialoguri socratice”: „Timaios” şi „Critias”.  În aceste opere apare povestea miticei Atlantide.  Critias a fost o rudă a lui Platon, iscusit  istoric şi poet talentat, dar şi politician versat, conducătorul celor 30 de tirani care au ţinut cu duritate Atena sub ascultare; într-o perioadă de dezordini sociale, ca urmare a înfrîngerii cetăţii-stat de către Sparta în Războiul peloponesiac.  „Timaios” (Timeu) începe printr-o discuţie la care iau parte Socrate, Critias, Timaios şi Hermocrates.  Convorbirea a avut loc, se pare, în anul 390 î.Hr., cînd Platon era copil, iar Socrate nu împlinise 50 de ani.  Critias relatează cum 150 de ani mai înainte, celebrul Solon, legiuitorul, a auzit în Egipt istoria insulei Atlantida.

În timpul şederii în Egipt, Solon a avut mai multe discuţii cu preoţii zeiţei Neith-Isis.  Într-una din ele, Solon a încercat să-i impresioneze pe interlocutori aducînd vorba despre tradiţia grecească a Deukalionului, despre Pyrrha, despre misterele de la Delphi şi despre Potop. Sacerdoţii egipteni au rîs, spunînd că grecii sunt nişte copii şi că nu-şi cunosc propria istorie: „O, Solon, Solon! Voi, elenii aţi fost întotdeauna copii şi nu există un elen bătrîn... Sunteţi toţi tineri cu sufletul. Pentru că nu aveţi în suflet nicio părere veche, care să se sprijine pe o legendă veche şi nici un fel de cunoştiinţe încărunţite de vreme...”. 

Cu zece mii de ani mai înainte, au spus egiptenii, Atena fondase un mare imperiu organizat după principiile unui stat perfect, o „republică aristocratică”.  După cum avea să arate chiar Platon în dialogul său celebru, „Republica”.  O tehnocraţie militară deţinea puterea şi toată lumea era mulţumită, femeile erau credincioase şi frumoase, iar bărbaţii cinstiţi şi curajoşi.  De asemene, au continuat povestirea preoţii, exista şi un „Imperiu al Atlantidei”, centrat pe o insulă la vest de coloanele lui Herakles, mai mare decît Africa de Nord şi Asia Minor luate împreună, şi înconjurat de mai multe insule mici. Un arhipelag. Atlanţii au încercat să-şi extindă stăpînirea asupra bazinului Mediteranei. După ce au cucerit Egiptul, atlanţii au intrat în conflict cu grecii.

La distanţă de bazele lor militare şi de aprovizionare, atlanţii nu au reuşit să-i învingă pe greci, într-o primă bătălie, ba grecii au susţinut că ei au fost stăpîni pe cîmpul de luptă, rămînînd scris pentru posteritate că aheii i-au învins pe atlanţi.  Cu toate „armele formidabile ale atlanţilor şi tehnica superioară de luptă a generalilor”.  Războiul a rămas indecis cînd „într-o singură noapte, insula Atlantida s-a scufundat din cauza unui cutremur groaznic, pedeapsa zeilor pentru că atlanţii se înrăiseră”.  Critias spune, apoi, că a stat toată noaptea treaz, încercînd să-şi reamintească „toate amănuntele, care ilustrează perfect teoria lui Socrate”.  Socrate însuşi era foarte entuziasmat de faptul că  „exemplul nu este fals, ci pur adevăr istoric”.

În următorul dialog, „Critias”, Platon rezumă naraţiunea, arătînd că atunci cînd zeii au împărţit lumea, cetatea Atena i-a revenit zeiţei Atena şi zeului tehnologiei Hephaistos iar Atlantida era sub protecţia puternicului frate al lui Zeus, zeul mărilor Poseidon.  Poseidon a avut ca fii, cu o muritoare, cinci perechi de gemeni, (motiv des întîlnit, în mult religii, al mezalianţei nemuritor-muritoare), ai căror urmaşi formează clasa conducătoare în Atlantida din rîndurile căreia se alegea regele. Mai tîrziu, toţi atlanţii au revendicat ascendenţa divină, adică toţi cetăţenii Atlantidei se trăgeau din zei. Bună strategie, ca imagine publică!

Amănuntele date de Platon asupra Atlantidei, în cele două opere ale sale, sunt surprinzătoare.  La prima vedere, cercetătorul ar fi înclinat să creadă că povestea Atlantidei este doar un exemplu, un artificiu, pentru demonstrarea teoriei unui stat organizat politic perfect. Adică avînd structura unei „republici aristocratice”, a „unei democraţii militare”, cea mai bună organizare politică de până acum şi probabil şi în viitor, cât or mai fi oameni pe Pământ. 

Totuşi, anumite detalii se potrivesc prea bine pentru a fi întîmplătoare, iar efortul făcut pentru premeditare ar fi fost imens şi disproporţionat cu rezultatul. Astfel, Platon arată că Atlantida avea capitala, numită tot Atlantida (Posedonia, spun unii) la ţărmul de sud al insulei-continent. Grecii antici  nu aveau un termen bine definit pentru continent, iar cînd Platon arată că suprafaţa Atlantidei era cît Libia şi Asia la un loc (nordul Africii şi  Asia Mică), ne putem da seama că Atlantida era ceva mai mică decît Europa.  Platon continuă arătînd că solul insulei era foarte fertil şi că se obţineau două recolte pe an. Filozoful grec spune că o suprafaţă de circa 190 pe 530 kilometri era irigată.  Precizează că existau baraje, multe canale şi  alte lucrări ingenioase hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare,  pentru dirijarea apei.  Irigaţiile erau folosite în antichitate pentru cultivarea porumbului - civilizaţia maya, şi a orezului - civilizaţiile din estul Asiei. 

Specialiştii au calculat că pe suprafaţa dată se puteau recolta, anual, în ipoteza a două recolte, cel puţin 15 milioane tone de orez, sau produse echivalente.  Produsele alimentare ar fi permis existenţa unei populaţii de 25-30 milioane de locuitori şi ar mai fi fost şi destul pentru export.  Numărul populaţiei corespunde statistic cu mărimea armatei atlante, estimată de Platon la 1.200.000 de soldaţi şi 10.000 de care de luptă. 

Tot Platon descrie şi „geometria sacră” a capitalei atlante.  Atlantida, capitala, avea o formă perfect rotundă cu diametrul de peste 17 kilometri, înconjurată de un canal navigabil şi parcursă, în unghi drept, de două diametre-canale.  Adică, este vorba de o cruce înscrisă într-un cerc.  Simbolul aminteşte de crucea celtică, dar şi de hieroglifa egipteană Punt, care desemna Paradisul, sfînta euharistie, dar şi ţara Punt de unde se aduceau aur, pietre preţioase şi arme ciudate.  Canalul circular poate fi şi reprezentarea lui Uroboros, şarpele primordial, înţelept şi nemuritor.  În orice caz, crucea Atlantidei  este un binecunoscut simbol esoteric reprezentînd, în Astrologie şi Alchimie – Pământul.  Capitala a fost apărată de un imens triplu zid circular, cu patru porţi, în cele patru puncte cardinale. 

Anumiţi autori sunt de părere că simbolistica mandalei şi unele mantre încriptează informaţii despre capitala Atlantidei – pot fi doar exagerări, cum de altfel se fac pe seama multor enigme. 

„Din cauza mărimii imperiului, multe lucruri se aduceau din ţări îndepărtate, cu toate că solul ţării conţinea majoritatea celor necesare vieţii... Canalele şi portul măreţ erau pline de corăbii şi negustori veniţi din toate colţurile lumii şi care produceau zi şi noapte un zgomot surd şi o rumoare de voci omeneşti.” – spune Platon în „Critias”, (114, 117).  Comerţul internaţional naval era, deci, foarte dezvoltat. 

Ei bine, anticii nu prea au dat atenţie Atlantidei. Doar istoricii extrem de sobri, Strabon şi Posidonios, spun că Platon ar fi afirmat despre Atlantida : „Este posibil ca povestea să nu fie o simplă invenţie”. 

De Atlantida nu s-a mai discutat pînă prin secolul al XIX-lea.  Brusc, apare celor cu pretenţii intelectuale, că exerciţiul deductiv, gen enigmele istoriei, este de bon ton.  În secolul XIX şi în proaspăt defunctul secol XX,  se scriu circa 2.000 de tomuri pe problema Atlantidei.  De fapt, pe problemele Atlantidelor.  Fiecare autor ţine la cîte o ipoteză şi marea majoritate au, în general, dreptate. 

Mai apar şi alte continente pierdute, ca rivale la gloria Atlantidei: Mu, Lemuria şi Gondwana. Unii dintre autori iau toate detaliile precizate de Platon : insulă, coloanele lui Hercule (Gibraltar?), vulcan, climă blîndă, cai, elefenţi, mare de nămol după scufundare. Alţii selectează argumentele, punîndu-le de acord cu evenimente istorice reale şi cu descoperirile arheologice.  Sunt avansate zeci de posibile situări geografice ale Atlantidei, dintre care vreo 6-7 au rămas şi pînă astăzi în discuţie.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Horoscop

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate