Editura Evenimentul si Capital

Herta Müller: “Dacă aş trăi în România de acum, aş înnebuni a doua oară”

c9ab895a2db2706127f32218c31b4343
Autor: | | 98 Comentarii | 0 Vizualizari

Într-un interviu acordat EVZ, celebra scriitoare germană, născută în România, spune că se simte în continuare urmărită şi că românii de azi nu trăiesc într-o ţară liberă

Scriitoarea germană Herta Müller, născută în Banatul românesc dar plecată de 20 de ani în România, se află în aceste zile la Bucureşti. Ea va susţine duminică, de la ora 11, la Sala Atelier a Teatrului Naţional, conferinţa intitulată “E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, în care va pune în paralel experienţa deportării în Uniunea Sovietică, pe care a suferit-o mama ei, în 1945, şi cea a propriei emigrări în Germania, în anii ’80. Întâlnirea pe care trebuia să o avem în holul hotelului unde era cazată s-a “mutat” la sediul Colegiului Noua Europă (NEC). Motivul: scriitoarea se simte urmărită şi ameninţată şi, la sfatul lui Andrei Pleşu, a renunţat la “serviciile” hotelului. EVZ: Ce s-a întâmplat aseară? Sunteţi vizibil marcată... Herta Müller: Persoana cu care aveam întâlnire în antreul hotelului mi-a spus că trebuie să scăpăm de “coadă”, adică de doi indivizi care-l urmăreau de ceva vreme şi se prefăceau că beau o cafea în bufetul din hol. Mai mult, cei de la hotel i-au cerut să se înregistreze ca “vizitator”, deşi nu intenţiona să urce în cameră. Ca urmare, Andrei Pleşu m-a sfătuit să părăsesc hotelul şi să rămân într-o cameră din sediul NEC. La precedentele veniri în ţară, aproape în fiecare an, nu am avut incidente, dar acum problemele au reînceput şi nu înţeleg ce vor de la mine. Lucrurile îmi reamintesc de persecuţiile Securităţii, din anii ’80. Consider că, într-o ţară liberă, SRI-ul nu are ce căuta în hoteluri sau alte instituţii, care ţin de viaţa privată. Tata a luptat în SS Ce vrea să spună titlul metaforic al conferinţei? Ce s-a întâmplat de fapt după război? Cât de departe poate fi dusă comparaţia între experienţa deportării şi cea a imigrării în RFG? Titlul porneşte de la expresia germană “zăpada de ieri”, care se referă la lucruri devenite inactuale, care s-au dus. Mama mea spunea mereu, când am plecat, în ’87, “este aceeaşi zăpadă”, iar eu îi spuneam “nu, este acelaşi nea, acelaşi neică” (omonimia nea – zăpadă / nea, neică – apelativul românesc). Mai târziu, anchetatorii din serviciile secrete germane au folosit, la interogatorii, aceeaşi expresie, “zăpada de ieri”. În ianuarie 1945, ruşii (în înţelegere cu statul român) au decis să deporteze în lagăre de muncă în URSS, pentru reconstrucţie, persoane de etnie germană, conform premisei de “vină colectivă”, chiar dacă nu fuseseră în război. Au fost luaţi şi evrei, şi antifascişti, nu conta decât numele german, chiar dacă fuseseră împotriva nazismului. Mama avea 17 ani şi iniţial s-a ascuns, dar, venind zăpada, bunica n-a mai putut să-i ducă mâncare şi a trebuit să se predea. Timp de cinci ani, a lucrat în lagărele de muncă forţată, supravegheate militar, din zonele Donbas, Dnepropetrovsk, Doneţk, în condiţii îngrozitoare, în care o treime din oameni mureau de subnutriţie şi boli. Tatăl meu a fost încorporat în SS (conform unei înţelegeri cu statul român, etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS) şi a luptat pe frontul de Vest. La sfârşitul războiului, a căzut prizonier, în Olanda, la englezi. Niciodată nu a povestit despre război, ştiu doar că s-a întors cu un pardesiu bleumarin. După întoarcerea mamei, ei, fiind din acelaşi sat, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Tatăl meu nu a fost arestat, a fost obligat să lucreze pe câmp, apoi a devenit şofer. Bunicul meu era negustor de cereale şi a fost expropriat după război, ca toţi ceilalalţi. Mie, mai târziu, în anchetele Securităţii, mi se spunea, însă, că “mănânci pâine românească” şi “să mă duc la fasciştii mei”. Regimul comunist a folosit aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate. Statele fasciste erau doar Germania şi Ungaria, de parcă România lui Antonescu nu ar fi fost tot de partea Germaniei. De aceea, consider că adevărul istoric, despre represiunea antisemită din România, trebuie discutat acum, fiindcă acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent. Sigur că, între anchetatorii români şi cei vestgermani, nu se poate face comparaţie. Nu este acelaşi lucru, sunt alte personaje, un alt moment istoric, altă individualitate; motivele, metodele, scopul sunt altele. Ei doreau doar să afle informaţii despre serviciile secrete dintr-o ţară inamică. Nu m-am aşteptat însă la interogatorii, iar întrebările nu corespundeau cu realitatea mea interioară. Mi se cerea să descriu securiştii: unghiile, urechile, or mie îmi era frică, numai la astfel de detalii nu fusesem atentă. La întrebarea lor dacă “am vrut să răstorn guvernul”, am răspuns că am vrut să schimb ţara şi să rămân integră, dar nu cred că ofiţerul german a priceput. Ce anume vă adusese în vizorul Securităţii: prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat, căsătoria cu Richard Wagner, originea “nesănătoasă”? Da, toate acestea. Ei deja erau în vizor şi fuseseră chiar arestaţi, iar eu eram “una de-a lor”. Mai târziu, în fabrică, mi s-a solicitat colaborarea tot pentru a ajunge la ei; am aflat, din arhivele STASI, că era o metodă tipică. Cum aţi reuşit, în anii ’80, să scoateţi din ţară articolele apărute în presa occidentală şi cărţile editate la Berlin? Nu spun, poate voi mai avea nevoie... Prin persoane din diplomaţie, care foloseau curierul diplomatic; am trimis şi ştiri pentru Amnesty International. Tema îi alege pe scriitori Sunteţi mulţumită de ecranizarea lui Stere Gulea, “Vulpe vânător”? Aveţi în idee alte ecranizări după cărţile dvs.? Nu, deloc. Fiindcă nu m-am înţeles cu el, m-am retras şi l-am lăsat să-şi facă treaba. El a luat lucrurile complicate şi le-a clişeizat. De aceea, am transformat ulterior scenariul, scris de mine împreună cu soţul meu, într-un roman. Cea mai mare parte din opera dvs. adânceşte experienţele biografice traumatizante şi defineşte natura totalitarismului. Cum vă definiţi în raport cu alţi mari creatori din Est care abordează, mai ales, tema cotidianului în totalitarism (modelul Kundera, să zicem)? Consideraţi că aţi spus tot ce trebuia spus, prin cărţile pe care le-aţi scris, despre aceste lucruri sau ele necesită o continuă abordare, o reamintire permanentă? Unii scriitori se aleg cu o tematică de care nu scapă toată viaţa. Nu ei îşi aleg tema, ci tema îi alege pe ei. Greutăţile mari din viaţă aleg temele. A scrie este un lucru interior şi o responsabilitate: cine să scrie despre dictatură? A scrie mă obligă să intru în amănunt, în profunzime. Nu mă preocupă Premiul Nobel În 1999 aţi fost nominalizată din partea Germaniei la Premiul Nobel pentru literatură şi sunteţi permanent cu o cotă la bursa acestor premii literare. Ce înseamnă mai exact această candidatură? Credeţi că acordarea distincţiei, în ultimul deceniu, scriitorilor Elfriede Jelinek şi Günter Grass restrânge şansele, în viitorul apropiat, pentru un alt scriitor/scriitoare de expresie germană? Nu ştiu cine m-a propus, nici ce caut pe acele liste. Acum câţiva ani mi s-a spus, în ziua anunţării premiilor, să stau acasă, lângă telefon, dar nici acest lucru nu l-am făcut. M-aş simţi caraghios dacă aş aştepta aşa ceva, nu mă preocupă Premiul Nobel; nu pentru asta scriu. Eu cred în neutralitatea omului, de aceea nici cu un simplu critic literar nu vreau să fiu prea prietenă, pentru a nu-l influenţa în meserie. Nu fac nimic pentru Premiul Nobel, m-aş compromite în propriii mei ochi. Care sunt următoarele cărţi care trebuie să vă apară în limba română? Acum lucrez la o nouă carte şi, dacă va interesa pe cititorii români, voi răspunde ofertelor editurilor, nu eu mă ocup de aceste lucruri. România nu este o ţară liberă Care consideraţi că este “prima identitate” a scriitoarei Herta Müller: cea germană, cea românească sau cea de etnic german din Banat? Care dintre acestea vă este mai aproape? Este un amestec, am din fiecare ceva. M-am născut din părinţi germani, dar am fost socializată la Timişoara, într-un mediu românesc. Până la urmă, m-am educat singură. Dar cei 20 de ani petrecuţi în Germania? Sigur că m-au schimbat, trebuie să trăiesc şi acolo. Pe de altă parte, dacă n-aş fi plecat, n-aş fi avut atâţia nervi să rezist aici! Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aş înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei. O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm o dată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-aţi început ca lumea. Una nu o împiedică pe cealaltă, oricum. N-aş fi putut să rezist să văd zilnic că, în toate locurile importante, sunt aceiaşi oameni ca înainte, sau care au aceeaşi mentalitate. Practic nu s-a schimbat nimic. A fost săptămâna trecută aici summitul NATO, or NATO este pactul lumii libere, nu ar avea ce să caute aici. Peste tot sunt steguleţele NATO şi UE, dar România nu este o ţară liberă, nu are nici o legătură cu aceste lucruri. CENZURĂ Persecutată de Securitate Herta Müller s-a născut pe 17 august 1953, în satul Niţchidorf din Banat, într-o familie de şvabi. Prietenia cu membrii Aktionsgruppe Banat (grup dizident, format din studenţi şi scriitori de etnie germană) o aduce în atenţia Securităţii, cu care refuză să colaboreze. Prima ei carte, “Niederungen” (“Şesuri”), apare în 1982, mutilată de cenzură. În 1987, este obligată să emigreze în RFG. Temele recurente în poezia şi proza autoarei sunt: despărţirea, emigrarea, părăsirea unui loc fără a ajunge la vreo destinaţie. Opera sa a fost distinsă cu numeroase premii. În prezent, Herta Müller trăieşte şi creează la Berlin.

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate