Summitul UE din 28 iunie a eliminat practic cotele obligatorii de refugiați și a impus în schimb principiul acțiunilor voluntare, cerut din 2016 de țările Grupului Vișegrad. O victorie cu doi ani întârziere a autorității statelor în fața forțelor supranaționaliste.

Cifrele vorbesc de la sine: conform cotelor stabilite de Bruxelles, Cehia ar fi trebuit să primească 1691 de imigranți din Grecia și Italia, dar a acceptat 12; Ungaria ar fi trebuit să primească 1294 și i-a refuzat pe toți; Poloniei i se alocaseră 7082 de imigranți, dar nu a primit nici unul; Slovacia ar fi trebuit să primească 902, dar a acceptat 16.

Toate statele Grupului Vișegrad (V4) au ignorat cotele de refugiați, stabilite de Consiliul UE din decembrie 2015. În plus față de ceilalți trei aliați, guvernul Ungariei (una dintre țările cele mai lovite de valul de imigranți în 2015) a ridicat în același an un gard de sârmă ghimpată de 175 de kilometri la frontiera cu Serbia, iar în octombrie 2016 a organizat un referendum privind cotele de imigranți. Rezultatul a fost devastator pentru conducerea UE: 98,36% din populație s-a pronunțat împotriva cotelor.

Bruxelles-ul a lansat o amplă campanie de pedepsire a Celor 4, temându-se că răzmerița s-ar putea extinde în toată Uniunea. În afara somațiilor și amenințărilor (în special condiționarea finanțărilor europene viitoare de primirea cotelor de refugiați), Cehia, Ungaria și Polonia au fost deferite Curții de Justiție a UE pentru „nerespectarea obligațiilor legale”. Slovacia a fost exceptată, pentru că a primit (totuși) 16 imigranți.

Cele patru țări au rezistat eroic în fața arsenalului de presiuni al UE, afirmând sus și tare că se opun cotelor obligatorii pentru că le încalcă suveranitatea națională, și au prezentat în schimb măsurile pe care le-au luat pe bază de voluntariat.

Astfel, potrivit datelor EurActiv, deși Ungaria nu a primit nici măcar o singură persoană pe baza cotelor, a acordat anul trecut protecție internațională pentru circa 1300 de solicitanți de azil. Majoritatea, însă, au fugit mai departe spre Vestul Europei. În primele patru luni ale lui 2018, guvernul Orban a aprobat cererile a 267 de azilanți, în vreme ce altor 326 le-au fost respinse cererile.

 

UE nu recunoaște creștinii

Polonia a primit peste un milion de refugiați ucraineni alungați de războiul din Donbas și de anexarea Crimeii, potrivit declarațiilor fostului premier Beata Szydlo și al celui actual Mateusz Morawicki. Dintre aceștia, doar 5700 au un permis de ședere valid. În luna iunie, ministrul pentru Politici Sociale din Ucraina, Andrii Reva, a confirmat cifra de un milion de cetățeni ucraineni refugiați în Polonia.

Regimul de la Varșovia acordă anual 300–500 de permisiuni de ședere, în timp ce până la 3000 sunt respinse (75% dintre acestea pe motiv că solicitanții pleacă între timp spre Vest).

Slovacia a declarat de la bun început că i-a primit pe cei 16 refugiați (doar mame singure cu copii) nu din cauza cotelor obligatorii, ci pe baze voluntare. În plus, Bratislava a acceptat 145 de creștini asirieni din Irak în decembrie 2015, tot voluntar, aceștia nefăcând parte din nici o împărțire cerută de Bruxelles.

 

„Stupiditatea dincolo de imaginație” a UE

Respingând cotele obligatorii nu înseamnă că Grupul Vișegrad a respins ideea de solidaritate europeană. Dimpotrivă. Slovacia, care a deținut președinția prin rotație a UE în a doua jumătate a lui 2016, a propus conceptul de „solidaritate flexibilă” sau „solidaritate eficientă”, adoptat imediat de întregul Grup. „Acest concept trebuie să permită fiecărui stat să decidă (singur) asupra formelor specifice de contribuție (la rezolvarea problemei imigrației) în funcție de experiență și potențial. În plus, orice mecanism de repartizare (a refugiaților) ar trebui să fie voluntar”, se arăta în comunicatul V4 din 16 septembrie 2016.

Dar orice transfer al puterii de decizie de la centru către statele membre este privit de Bruxelles ca un atac la autoritatea sa. În iunie 2017, raportorul european pentru Migrație și Azil, Cecilia Wikström, a calificat conceptul de „solidaritate flexibilă” drept „o stupiditate dincolo de orice imaginație”.

În aceeași lună, ministrul polonez pentru Afaceri Europene, Konrad Szymanski, insista: „Statele membre ar trebui să aibă libertatea de a-și alege instrumentele pentru a-și demonstra solidaritatea europeană”. Iar ministrul de Interne slovac de atunci, Robert Kalinak, întărea: „Considerăm cotele obligatorii un instrument ineficient care incită la mișcări secundare și acționează ca factor de atracție.”

Toate patru guvernele au respins la unison orice soluții supranaționale, care nu au fost adoptate prin consensul tuturor statelor membre.

 

Voluntariat contra pumn în masă

Grupul Vișegrad a insistat de la bun început pentru două soluții de rezolvare a crizei imigrației:

1. „Asistența la locul de origine al imigrației și al rutelor migratorilor, în Orientul Mijlociu, în Balcani, în Africa de Nord și în Sahel”, după cum s-a exprimat premierul ceh Andrej Babiš.

2. Consolidarea măsurilor de apărare la frontierele externe ale UE. „Frontex și UE trebuie să fie active în afara Europei”, spune același Babiš. V4 a propus în acest scop crearea de puncte de control și înregistrare în afara UE.

Aceste idei, de care Bruxellesul, Berlinul și Parisul nici nu au vrut să audă, până nu de mult, au devenit încet, încet acceptabile, pe măsură ce forțele naționaliste și anti-imigrație au câștigat teren în tot mai multe țări europene: Austria, Italia și chiar Germania. Crearea pe 13 iunie a așa-zisei „Axe a Voinței”, între ministerele de Interne de la Viena, Roma și Berlin, a basculat decisiv balanța.

Două săptămâni mai târziu, pe 28 iunie, la Bruxelles, Consiliul UE a adoptat ideea punctelor de control, cu o variantă sa, „platformele de debarcare”, organizate în exteriorul UE pentru imigranții salvați pe mare.

Ideea întăririi frontierelor externe ale UE în fața imigrației ilegale apare și ea în concluziile summitului UE.

Dar, fără îndoială, cea mai importantă decizie a Consiliului este că toate transferurile și primirile de refugiați se vor realiza de acum înainte pe bază de voluntariat. Ceea ce înseamnă practic sfârșitul dictaturii cotelor obligatorii de la centru.

Grupul Vișegrad și-a impus în final ideea de „solidaritate flexibilă”. „Stupiditatea dincolo de orice imaginație” a devenit realitate.