Grupările din PSD se bat pentru sediul numit România. În aceste condiții, desemnarea unui premier de la PSD ar fi un atentat la siguranța națională

Puține sunt întîmplările din viața politică de după decembrie 1989 care să mă mă fi amuzat atît de tare ca încăierările din partidulețele înființate mai ales în primii ani pe bandă rulantă, o familie sau uneori chiar o persoană singură, înscriind la Tribunal un partid al cărui sediu se afla într-o garsonieră, cu cheile în poșeta nevestei.

Din cînd în cînd la nivelul partidulețelor intervenea o sciziune. Unul din cei doi membri era nemulțumit de politica dusă de celălalt membru. Dacă membrii erau soț și soție se ajungea chiar la divorț. O dată ivită sciziunea, fiecare voia pentru sine dreptul de a reprezenta partidul, dar mai ales cheile de la sediu. În chip inevitabil se ajungea la luări cu asalt ale sediului de către o grupare, în timp ce cealaltă grupare se baricada pe dinăuntru. De cele mai multe ori conflictul politic era rezolvat fie de Poliția locală, fie de cîte o vecină, care, exasperată de scandal, le turna o oală cu apă în cap de la etajul superior celor din stradă.

Repet, aceste scandaluri de suburbie au fost apanajul partidulețelor și în unele cazuri – cum ar fi, de exemplu, acela al PNȚD, al partidelor pe cale de descompunere. Întîmplările halucinante din această săptămînă ne-au arătat că și un partid precum PSD e în stare de încăierările pentru sediu.

Partidul Social Democrat de azi în diferitele sale expresii postdecembriste – FSN, PDSR, PSD – s-a definit chiar de la începuturi ca un partid de corupți. Cu toate acestea, el a fost votat în mai multe rînduri pentru a primi guvernarea. Argumentele cruciale ale PSD în fața românilor a fost timp de 27 de ani următoarele:

Un partid care știe să administreze țara, ca urmare a nomenklaturiștilor de mîna a doua preluați de la PCR.

Un partid care asigură țării stabilitate.

Un partid care-și rezolvă disputele interne înainte ca acestea să ajungă în public, nu de puține ori în stil mafiot.

Un partid care te speria prin unitatea sa, cel puțin în spațiul public.

Toate aceste atuuri s-au făcut pulbere într-o singură săptămînă. Prin campania de răsturnare a propriului guvern, PSD a dovedit că e incapabil să asigure o minimă stabilitate internă.

Prin Criza politică declanșată de Liviu Dragnea pentru a scăpa de inevitabila pușcărie (spre deosebire de dosarul Referendumului, cel al folosirii a două angajate ale statului în folos propriu e beton și o achitare a lui Liviu Dragnea ar fi o aberație juridică) țara a fost aruncată într-un balamuc incredibil. Prin scandalul Monitorul oficial, PSD a dovedit că nu e mai breaz decît partidulețele postdecembriste avîndu-și sediul într-o garsonieră.