Cum se face Geopolitică la Moara lui Moș Onisifor. România lui Cristoiu

Cum se face Geopolitică la Moara lui Moș Onisifor. România lui Cristoiu

Printre comentariile anti-Trump dintr-o parte a presei române – Presa TeFeListă -, descumpănitoare premieră postdecembristă, oglindind pe teritoriul nostru confruntarea dintre Serviciile secrete americane și cele nemțești, am sesizat și lamentările despre abandonarea noastră de către America în ghearele Moscovei sub semul credinței moldovalahe de veacuri că sîntem victime ale înțelegerilor dintre cei puternici.

Mi-am amintit imediat c-am tipărit cîndva – nu mai știu cînd și nu mai știu unde – un eseu despre Istoria care se face mit. Pentru că el ar putea ține locul unui comentariu la văicărelile iscate la noi de întîlnirea Trump-Putin, îl reproduc aici cu modificări mărunte.

Finele cărţii a doua – Izvorul Alb – din Frații Jderi de Mihail Sadoveanu e dedicat aventurii lui Ionuţ Jder, sub acoperirea de negustor de vite, în marginea Ţării Leşeşti pentru a o salva pe jupîniţa Maruşca, viitoarea nevastă a lui Simion Jder, din mîinile boierului Niculăieş Albu, care a răpit-o nu numai din amor neîmpărtăşit, dar şi din interesul de a lovi în tatăl fetei, unul dintre boierii lui Ştefan Vodă.

La un moment dat, Ionuţ Jder ajunge, după ce-a trecut Prutul, la o moară servind drept popas pe drumul negustorilor de vite dinspre Moldova spre Ţara Nemţească.

Ne puteți urmări și pe Google News

Suntem în octombrie 1472.

A venit o iarnă timpurie. La focul din mijlocul morii, în buna tradiţie a prozei sadoveniene, se încinge ceea ce azi am numi un talk-show. La un alt talk-show celebru al literaturii române – cel din Poiana lui Iocan, din Moromeţii lui Marin Preda – se discută politica internă. Ca, de altfel, şi la talk-show-urile din berăriile prozei lui Caragiale. La moara lui Moş Onisifor, în timp ce afară viscoleşte, se discută politică internaţională, ba mai mult, Geopolitică.

Cum era de aşteptat la vremea respectivă – 1472 – subiectul principal îl constituie ascensiunea Imperiului Otoman sub conducerea Prea Slăvitului (vorba lui Sadoveanu), Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, cunoscut şi sub numele de Mehmet al II-lea.

Vine vorba de Măritul Padişah în clipa cînd Ionuţ Jder, cu surse sigure la Palatul lui Ştefan cel Mare, îi spune morarului că Domnitorul „se ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii”. Moara lui Moş Onisifor se află în Ţara Leşească, mai precis într-un ţinut care, după obiceiul acelor vremuri tulburi, a trecut de sub o stăpînire la alta. E, aşadar, un teritoriu moldovenesc aflat vremelnic sub stăpînirea Poloniei.

Prilej pentru moş Onisifor de a-l critica pe regele Poloniei pentru că petrece toată ziua în loc să se ridice, asemenea lui Ştefan cel Mare, împotriva păgînilor. O dată anunţată diferenţa dintre Domnitorul Moldovei şi Regele Poloniei, moş Onisifor îşi expune punctul său de vedere asupra geopoliticii de la acel moment:

„Să ştiţi domniile voastre c-a ieşit pe lume o poveste adevărată: cum că papistaşii s-au încuscrit cu păgînii, ca să piardă de pe faţa pămîntului pe pravoslavnici. Nu demult a stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfîntu Munte, care avea într-o răcliţă în sîn lemn sfînt de la crucea Mîntuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul Domnului nostru Hristos. Acele odoare sunt fără preţ şi numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să cumpere cîte o fărîmă. Dau o stamboală de bani şi călugărul le pune pe vîrful unghiei o aşchiuţă… Zice acel călugăr: Să ştiţi că Litovit-Craiul de la franţuji a avut numai o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într-o corabie şi a trimes-o la Mehmet Împăratul turcilor; să fie Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale, prietin. Iacă ce zile am ajuns noi creştinii. Asta s-a întîmplat în ziua de Sfîntu Ion. De aceea s-a cutremurat pămîntul. Nu se poate să nu se fi auzit şi în Ţara Moldovei de asta”.

Ionuţ Jder ia de bună informaţia asta. Nu e de mirare.

Deşi dintre boiernaşii pe care-i alesese Ştefan cel Mare ca să se sprijine în efortul de centralizare a puterii, Ionuţ Jder n-avea cultură generală nici măcar cît a unui tînăr de azi, frecventator de discotecă mai degrabă decît de bibliotecă, iubitor de cunoştinţe de pe Google.

N-avea cum să ştie, aşadar, că la nivelul întruchipat de Regele Franței lucrurile nu se desfășoară ca într-un sătuc din Moldova unde tatăl își pune fiica în căruță și o trimite plocon gospodarului de peste Deal.

Cît despre momentul cînd Litovit – Craiul de la franţuji şi-a pus fata în corabie, Ionuţ Jder nu putea să-l contrazică pe povestitor din simplul motiv că, la vremea respectivă, nu era CNN-ul care să transmită în direct.

Avea însă toate motivele să creadă ştirea, deoarece:

1) Sursa invocată era demnă de încredere în acele timpuri: cel care-i dăduse morarului informaţia era un călugăr de la Sfîntul Munte, avînd drept enorm avantaj, pe lîngă apartenenţa la un loc faimos al creştinătăţii, şi cel de a umbla pe jos prin lume.

2) La vremea respectivă, alianţele politice îşi aveau temeiul în căsătorii surprinzătoare, cum a fost chiar cea a lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mongopol. Spre deosebire de Ionuţ Jder, noi, ca fiind ai lumii de azi, am purces la o minimă verificare a informaţiei servite de monah nu numai lui moş Onisifor, dar şi altor numeroşi morari, hangii, oameni gospodari, cu care se va fi întîlnit.

În octombrie 1472, în Franţa, era Rege Ludovic al XI-lea (3 iulie 1423-30 august 1483). „Litovit - Craiul de la Franţuji” nu poate fi, aşadar, decît Ludovic al XI-lea.

„Mehmet Împăratul Turcilor” e Mohamed al II-lea, Sultanul Imperiului Otoman, Cuceritorul Constantinopolului. În politica externă a lui Ludovic al XIlea nu se cunoaşte nici o alianţă, dar nici măcar o tentaţie de alianţă cu Imperiul Otoman.

Ludovic al XI-lea a avut opt copii legitimi. Toţi de la a doua căsătorie cu Charlotte de Savoy, după moartea primei soţii Margareta a Scoţiei.

Doi dintre aceştia (Louise şi François) mor la naştere. Un al treilea (Louis) moare la doi ani, iar al patrulea (tot François), la vîrsta de un an.

Mai rămîn, aşadar, pe lista posibililor candidaţi la mariaj cu Mohamed al II-lea, trei nume: Anne de France (1461-1522), Jeanne (1464-1505) şi Charles al VIII-lea (1470-1498). Unul dintre aceste nume e un băiat de doi ani în 1472. Rămîn cele două fete.

Nici acestea n-aveau cum să fie date după Mohamed al II-lea. Jeanne are opt ani în 1472, iar Anne de France, 11 ani.

Cum la vremea respectivă se practica mariajul de mică (Charlotte avea opt ani cînd s-a măritat cu Ludovic al XI-lea) Anne de France ar rămîne candidata posibilă.

Numai că ea a fost căsătorită cu Pierre II de Bourbon.

Chiar dacă Ionuț Jder și alți consumatori ai talk-showului de la Moară ar fi știut aceste lucruri, tot ar fi dat crezare zicerilor lui Moș Onisifor:

Explicaţia dată de monah via morarul Onisifor corespundea perfect nevoii româneşti, întîlnite şi azi, de victimizare la scară planetară.

Moldova lui Ştefan cel Mare apărea ca o ţară de una singură într-o Europă care pactizase cu turcii. Marile puteri se înţeleg peste capul ţărilor mici şi mijlocii, sacrificîndu-le. Cam cum s-ar înțelege azi America și Rusia în detrimentul bietei Românii. Lesne de sesizat că, la moara de la marginea Ţării Moldovei, în anul de graţie 1472, se invocă, avant la lettre, înţelegerile de la Yalta şi cele de la Malta.