De cîte ori aud vorbindu-se de ziduri/garduri/granițe, nu-mi vin în minte clișeele ”societății deschise” despre cît de oribile sînt, ci versurile un poem celebru al literaturii americane, “Mending Wall” (”Reparînd zidul”) de Robert Frost (1863 - 1974).
Poet socotit fundamental în toate manualele de literatură americană, Frost a rămas faimos pentru combinația genială dintre simplitatea expresiei poetice și complexitatea gîndului astfel exprimat. Multe dintre poemele sale sînt inspirate de mediul rural american, căruia i-a găsit înțelesuri profunde, chiar dacă nu întotdeauna lirice, așa cum sîntem noi obișnuiți cu poezia noastră rurală clasică. ”Mending Wall” a apărut în 1914, în cel de-al doilea volum de versuri al lui Frost, și a devenit, pînă astăzi, una dintre cele mai antologate poezii din literatura americană a secolului al XX-lea.
În ”Mending Wall”, autorul, împreună cu un vecin, repară gardul de piatră dintre poprietăţile lor, unul de-o parte şi altul de cealaltă. Frost meditează la rostul gardurilor pe lume, intrigat fiind de siguranţa cu care vecinul repetă un vechi proverb englezesc: ”good fences make good neighbours” (gardurile bune fac vecinii buni). Proverbul acesta este de găsit peste tot în spațiul medieval european, după cum arată istoricii literari, și face parte din acel repertoriu de înțelepciune conservatoare pe care s-a clădit civilizația în care trăim. Ei bine, se întreabă autorul în timp ce pune cărămidă peste cărămidă dimpreună cu vecinul, la ce bun gardul dacă oricum nu vrem să intrăm unul pe proprietatea celuilalt? Dacă ama vea turme de animale, aș înțelege - animalele trebuie ținute să se hrănească pe teritoriul stăpînului, dar avem livezi. Pomii mei vor să intre în curte să ia hrana pomilor lui? Și, mai apoi, se întreabă asupra rostului gardurilor în general spunînd că, înainte de a ridica un gard, trebuie să știm ce apărăm și ce lăsăm în afară - ca să zic așa, cui i se adresează gardul? Nu găsește răspunsuri și ar vrea să afle și ce crede vecinul său despre aceste întrebări, dar vecinul rostește, lucrînd în cuget liniștit, ceea ce știe de la părinții și bunicii lui: gardurile bune fac vecinii buni. Și cei doi repară gradul împreună. Îl repară în ciuda unor forțe exterioare care ”nu iubesc zidul” și-l deteriorează periodic, precum iernile ori oamenii care-l sar în urmărirea vulpilor. Forțele naturale, fizice, care strică gardul amenință, se vede treaba însăși ideea de gard. Autorul se întreabă ce rost are gardulÎl repară în ciuda faptului că n-au răspunsuri în privința rostului său. Îl repară împreună, pentru că sînt și vor să rămînă doi vecini buni...
Este, desigur, vorba despre o meditaţie asupra naturii umane care are nevoie de ceea ce detestă. Faţă de gard, ca faţă de orice separaţie, avem sentimente contradictorii. Ceva din noi ne spune că e necesar şi altceva din noi se revoltă. Ceva din noi se simte în siguranţă cînd gardul e solid şi se înfricoşează cînd gardul e străpuns, pentru ca altceva din noi să se bucure cînd vedem un gard căzînd şi să ne facă să trăim senzaţia claustrării cînd gardul e în picioare. Omenesc, foarte omenesc, prea omenesc... Puternică e dorinţa de a te simţi în siguranţă în spatele unui zid viguros, dar la fel de puternică e şi aceea de a fi liber să experimentezi lumea fără opreliști. Aş zăbovi cu drag în descifrarea sensurilor lui “Mending Wall”, mai ales că în acest poem se află versul ”spring is the mischief in me”(ceea ce aș traduce, firește, fără nici o pretenție literară, ”primăvara mă face să mă bucur puțin de răutățile mele”) ce ar putea singur să provoace un ditamai eseu.
Ne puteți urmări și pe Google News
Frost, desigur, nu trage nici o conlcuzie. Doar e poet pornit în investigarea omenescului și nu autor de directive europene pornit să impună ideologia partidului său. Există, desigur, interpretări ideologice ale acestei poezii, care spun că e un veritabil manifest împotriva separației și a gardurilor/zidurilor. Nimic mai greșit! Robert Frost nu vrea să demoleze nimic (cu atît mai puțin gardul, pe care, de altfel, îl repară), ci vrea să înțeleagă. Gardul are rostul său ancestral, iar cînd vecinul îi spune că gardul face buna vecinătate, el vrea să spună că vecinul bun e cel liniștit, cel care știe pînă unde ține domeniul lui și de unde începe domeniul celuilalt, cel are respectă limitele. Cînd limitele interne ale lumii cad, cade lumea însăși!
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
