Editura Evenimentul si Capital

Galeria alb-negru a scriitorilor sud-americani, la Cărtureşti

16mario_RzV
Autor: | | 0 Comentarii | 233 Vizualizari

VERNISAJ. Vargas Llosa şi García Márquez, în tinereţe, Borges - după ce îşi pierduse vederea, un Carlos Fuentes vesel, stând într-o librărie, şi un Cortázar cu nişte ochelari de soare voluminoşi vor putea fi văzuţi, până pe 30 noiembrie, la Bucureşti.

O expoziţie cuprinzând 31 de portrete fotografice ale celor mai cunoscuţi scriitori hispanici din ultima jumătate de secol va fi vernisată astăzi la Librăria Cărtureşti, la ora 17.00. Instantaneele poartă semnătura lui Mario Muchnik, editor, scriitor şi fotograf de origine argentiniană, care este prezent în România până la sfârşitul acestei săptămâni. Vizitatorii expoziţiei vor putea vedea, printre altele, fotografii cu Jorge Luís Borges, Adolfo Bioy Casares, Gabriel García Márquez, Carlos Fuentes, Ernesto Sábato, Julio Cortázar şi Mario Vargas Llosa - laureatul Premiului Nobel pentru literatură de anul acesta. Pozele au fost realizate de-a lungul a mai bine de patru decenii, în alb-negru, pe film, tehnică de la care Muchnik nu s-a abătut niciodată. El a povestit pentru EVZ că a folosit, în toată activitatea, doar două role de film color - în timpul protestelor de la Paris, din mai 1968. "Le-am revăzut recent şi, după o zi întreagă în care le-am prelucrat, mi-au provocat greaţă: n-am putut alege nici o poză din ele. Nu înţeleg de ce, fiindcă modul în care mânuiesc aparatul nu se schimbă când fac poze color!", a spus argentinianul, considerat principalul succesor al celebrului fotograf francez Henri Cartier-Bresson. Azi şi mâine, Muchnik va susţine la Bucureşti (la ceainăria Librăriei Cărtureşti) şi la Timişoara (la Librăria Humanitas "Joc secund") o conferinţă intitulată "Ultima mea vară cu Cortázar". În cadrul acesteia, Muchnik va povesti cele două săptămâni pe care le-a petrecut împreună cu scriitorul argentinian, în august 1983, la o moară de lângă Madrid. Vacanţa s-a suprapus ultimei aniversări a lui Cortázar, 26 august, zi în care cei doi s-au despărţit la poarta de îmbarcare a aeroportului din Madrid. Cortázar avea să moară de leucemie în februarie 1984. PORTRET. Expoziţia de la Cărtureşti cuprinde şi o fotografie cu Mario Vargas Llosa AMINTIRI PREŢIOASE Într-un interviu acordat EVZ - cu sprijinul Institului Cervantes din Bucureşti - Muchnik a povestit ultima lui vacanţă cu Cortazár, la o moară din Segovia unde îşi petrecea verile. "Dragii mei, plec" au fost ultimele cuvinte ale scriitorului pentru prietenul său EVZ: Cum l-aţi cunoscut pe Cortázar? Mario Muchnik: În 1960, când eram fizician în Italia, mi-am vizitat părinţii, la Paris. Într-o zi, tatăl meu, care fusese editor în Buenos Aires, a fost invitat la o cină acasă la ataşatul cultural al Argentinei. Printre musafiri se afla şi Julio Cortázar, împreună cu soţia lui de la acea vreme, Aurora Bernárdez. Nu citisem nimic scris de el şi nici nu cunoşteam vreo carte de-a lui. Puţin după aceea, am citit romanul "Câştigătorii", care nu mi-a plăcut prea mult: nu e rău, dar nu e nici bun. Apoi, am citit "Şotron", dar ceea ce cu adevărat mi-a plăcut - iar această impresie s-a păstrat până astăzi - e proza scurtă a lui Cortázar, povestirile. Cum aţi devenit prieteni? Prietenia s-a legat în timp. În 1960, eu trăiam în Italia, iar Cortázar, la Paris. Ne mai întâlneam din când în când, dar am început să ne vedem des abia începând cu 1967, după ce eu m-am mutat în Franţa. La vremea aceea şi Italo Calvino trăia la Paris, iar eu eram bun prieten cu el - el fiind foarte bun prieten cu Cortázar. Italo ne-a invitat la masă de câteva ori şi aşa am început să ne cunoaştem mai bine. Ce anume v-a apropiat?Cu Cortázar era imposibil să nu fii foarte bun prieten încă de la început. Ceea ce ne-a apropiat şi mai tare a fost munca la un proiect plecat de la lovitura de stat a generalului Pinochet din Chile, în 1973. Atunci, un prieten comun ne-a propus să tipărim o carte despre tot ce se întâmplase în Chile, şi amândoi am fost de acord. Cartea a fost realizată la mine acasă. Şaptezeci de persoane au lucrat la ea. A apărut în 1974, la Editura Gallimard, când se împlinea exact un an de la puciul lui Pinochet şi s-a numit "Chile, dosarul negru". A fost reeditată de câteva ori. Era concepută pe secţiuni: una politică, alta economică, alta socială, alta despre implicarea CIA în lovitura de stat etc. Mario Vargas Llosa vorbeşte într-un eseu despre transformarea radicală pe care Cortázar a suferit-o la sfârşitul anilor 1960, odată cu despărţirea de Aurora Bernárdez şi spune că aceea a fost cea mai spectaculoasă transformare pe care a observat-o vreodată la cineva. Cum aţi perceput dumneavoastră această metamorfoză a lui Cortázar? Eu ştiu mult mai multe despre despărţirea lui Julio de Aurora decât ştie Vargas Llosa. Sunt bun prieten cu Vargas Llosa, îl plac foarte mult şi am pentru el un fantastic, un nemaipomenit respect. Primul lucru care trebuie spus despre această despărţire este că UgnÄ— Karvelis (a doua nevastă, neoficială, însă, a lui Cortázar - n.r.) l-a "recrutat" pe Julio pentru cauza cubaneză. L-a dus în Cuba, i-a făcut cunoştinţă cu toţi ştabii revoluţiei de la Havana şi s-a străduit să facă din el un activist politic. Julio a acceptat această misiune, pentru că, în opinia mea, avea o foarte puternică pasiune fizică pentru UgnÄ— Karvelis. Altminteri, nu s-ar explica supunerea lui totală faţă de ea, care, indirect, devenea ataşament faţă de cauza cubaneză. UgnÄ— Karvelis se purta extrem de urât cu el. Şi el cum suporta? Suferea enorm, dar o iubea foarte tare. Cred, însă, că o iubea doar sexual, nu şi psihologic - lucru pe care bănuiesc că l-a realizat destul de devreme. Relaţia lor s-a stricat după un an. Devenise stânjenitor pentru prietenii noştri să îi vadă împreună. Se certau de faţă cu dumneavoastră? Nu se certau fiindcă Julio nu se certa niciodată cu nimeni. Era supus. Suferea în tăcere, dar cei care îl cunoşteau bine îi puteau citi suferinţa în priviri. S-au despărţit când el a început să aibă o relaţie cu Carol Dunlop (ultima soţie a lui Cortázar, decedată în 1982 - n.r.), care, într-un fel, era asociată cu dorinţa lui de a ajunge în Nicaragua, după ce acolo începuse revoluţia. Aproape instantaneu, după ce-a cunoscut-o pe Carol, Julio a abandonat cauza cubaneză şi şi-a însuşit-o pe cea nicaraguană!Cred că era ceva foarte umil în revoluţia din Nicaragua care ţi-o făcea simpatică, lucru care nu se regăsea în Cuba. Revoluţia din Cuba era foarte arogantă: "Noi suntem cei mai buni revoluţionari! Noi suntem revoluţionarii!". După moartea lui Cortázar, eu şi soţia mea am făcut o chetă pentru Nicaragua şi am trimis acolo o mulţime de bani cu scopul de a reconstrui un spital de oncologie. Şi a fost construit?Niciodată! Toate materialele cumpărate cu aceşti bani, procurate cu mari eforturi, de la o sumedenie de companii, au sfârşit în Cuba! Când a murit, Cortázar încă era ataşat cauzei nicaraguane?Da. Cum a arătat această ultimă vară a dumneavoastră cu Cortázar, despre care veţi vorbi la cele două conferinţe? Era în 1983. Julio nu se simţea prea bine. Nimeni nu ştia că avea să moară peste mai puţin de un an. Într-o seară, mi-a telefonat de la Paris. Eu trăiam la Barcelona. L-am întrebat: "Julio, tu mănânci singur la prânz şi seara?". "Nu, ştii bine că am mulţi prieteni", mi-a răspuns. "Spune-mi adevărul, Julio!", l-am rugat. "Nu trebuie să te îngrijorezi", mi-a răspuns. "Unde îţi petreci vara?", am continuat eu. "Am tot felul de propuneri", mi-a zis. "Uite, îţi fac şi eu o propunere. Vino la moara pe care noi am închiriat-o!", i-am spus. Eu şi soţia obişnuiam să ne petrecem miezul verii într-o moară pe care o închiriam în Segovia, la circa 100 km de Madrid. Julio Cortazár, Saignon (Franţa) 1974 Şi a venit la moară? Da. După aproape două săptămâni, mi-a telefonat, întrebându-mă, plin de candoare şi ingenuitate: "Mario, ai fost serios când mi-ai vorbit despre vacanţa petrecută în moara aia?" "Julio, nu mă jigni! Crezi că aş fi făcut o glumă?! Vom sta la acea moară de pe 1 pe 31 august. Te aşteptăm acolo oricând vrei să vii". A venit şi a petrecut împreună cu noi două săptămâni. A fost nevoit să plece pentru că trebuia să se întoarcă la Paris, unde avea programată o consultaţie la medicul hematolog care îl îngrijea. Îi spunea "doctorul Dracula", şi îl poreclise aşa în mod întemeiat: nu doar că era hematolog, dar avea dinţii proeminenţi, apărea în faţa pacienţilor cu părul pieptănat pe spate şi obişnuia să acorde consultaţii la miezul nopţii! În ultima zi petrecută la moară, după ce eu am terminat de făcut fotografiile cu el, Cortázar ne-a spus, trăgând sticla de whisky de lângă maşina de scris - unde o ţinea întotdeauna: "Astăzi e ziua mea de naştere!". Era 26 august. Am ciocnit, am băut şi am încercat să-l sărutăm, dar era mult prea înalt pentru noi... Seara, am gonit cu maşina către gara din Madrid. Am ajuns la timp, numai că trenurile către nord erau oprite. Fuseseră inundaţii mari în Ţara Bascilor. După un telefon dat pe fugă, ne-am dus la aeroport. Julio a coborât primul din maşină şi, când am ajuns şi noi în aeroport, l-am văzut trecând prin porţile controlului vamal. Am strigat după el: "Julio! Julio!". S-a întors şi şi-a ridicat braţele, aşteptându-ne. Când Cortázar îşi desfăcea braţele, era imens. Era cât generalul de Gaulle. Am alergat la el, ne-a cuprins şi ne-a spus: "Dragii mei, plec!". A fost o vară foarte frumoasă. FOTOGRAFIE Ce influenţă a avut asupra dumneavoastră Henri Cartier-Bresson? Toată influenţa din lume. Cartier-Bresson este unicul! Este cel mai mare fotograf din toate timpurile. I-am studiat pozele foarte mult, am mers la toate expoziţiile lui. De care dintre fotografiile expuse la Bucureşti sunteţi cel mai ataşat?Mi-e greu să spun. Cel mai mult o urăsc pe cea a lui Cortázar, pe care am văzut-o atât de mult încăt sunt sătul de ea. Nu mai vreau s-o văd! (râde -n.r.) Cel mai mult cred că îmi place fotografia lui Quino (Joaquin Salvador Lavado - n.r.). Îl ştiţi pe Quino? E autorul benzilor desenate cu Mafalda. E o poză făcută recent, în 2009, într-o seară când am cinat împreună. Dar îmi place şi cea cu Borges. Italo Calvino spunea despre ea că e "fotografia unui orb, în faţa unor cărţi oarbe" - fiindcă aveau cotoarele şterse şi, în poza asta, nu le poţi distinge deloc titlurile. CARTE DE VIZITĂ MARIO MUCHNIK (n.1931, Buenos Aires) Fizician, director de editură şi fotograf

  • A studiat fizica la universităţile Columbia din SUA şi La Sapienza din Italia (1949-1957).
  • A obţinut titlul de doctor în fizică în 1963 şi a fost cercetător ştiinţific la Roma şi Napoli (1957-1966).
  • A lucrat ca fotograf şi editor de audiovizual la Londra (1967), a fost director de colecţie la Editura Robert Laffont din Paris (1968-1972), a înfiinţat şi a condus Editura Muchnik din Barcelona (1973-1990), a fost directorul Editurii Seix Barral din Barcelona (1982-1983) şi al Editurii Anaya & Mario Muchnik (1991-1997).
  • În 1998, a deschis Editura Atelierul lui Mario Muchnik, pe care o conduce şi patronează până astăzi.
  • Este autorul cărţilor şi cataloagelor de fotografie "Michelangelo, văzut de-aproape" (prefaţa semnată de Anthony Burgess), "Julio Cortázar pentru Mario Muchnik", "Din cer în cer", "Momente furate" şi al cărţilor de memorii "Nu autorii sunt cei mai răi" şi "Banc de probe" - volum care cuprinde amintiri din o jumătate de secol (1949-1999).

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate