Editura Evenimentul si Capital

FUGA DE CRĂCIUN*

Sever Voinescu
Autor: | | 12 Comentarii | 2004 Vizualizari

Știu, nu sînt mulți cei care obișnuiesc să meargă la Biserică în ziua de Crăciun. Poate că, totuși, merg mai mulți oameni decît în fiecare duminică, dar, oricum, mult mai puțini decît, de pildă, în noaptea Învierii. Crăciunul, înglobat în ”sărbătorile de iarnă”, serios amenințat în prestigiul său festiv de revelion și de chiolhanurile sfinților de după revelion, de zilele libere de la serviciu (cam în aceeași perioadă a anului romanii serbau Saturnaliile – interesantă și neîntîmplătoare potrivire!) , dar și de agitațiunea din jurul porcului, își pierde proeminența religioasă. Devine o zi mai specială pentru că se dau cadouri, se stă cu familia și se cîntă cîntece duioase. Mai este, sigur, și scenografia specială: bradul împodobit, Moș Crăciun și lumini în oraș. Dar, ideea că de Crăciun se evocă ceva de natură mistică se estompează. Crăciunul se trăiește ca un moment de solidaritate frumoasă și caldă, dar nimeni nu mai trăiește Crăciunul ca pe o clipă mistică. Ritualul nu mai servește mitului din care s-a născut, iar consecințe de rang secund și adiacențele mitului au devenit centrul întregii desfășurări de forțe de Crăciun. Acum, importanți sînt, cum ziceam, cei din prima proximitate, cei foarte dragi. Apoi, vacanța (toți sîntem obosiți), apoi mesele, petrecerile. Isus, cel care prilejuiște toate acestea, nu mai e pomenit de nimeni. Fugim de el.

Am dat peste scrisorile sf. Nicolae Velimirovici (1881 – 1956) întîmplător, în pangarul unei cunoscute și frumoase mănăstiri bucureștene. Mă interesam de chestiunea celor cinci răni ale Mîntuitorului – temă vast abordată în Biserica Catolică, mai puțin în Biserica Ortodoxă - și am ajuns, din aproape în aproape, la acest extraordinar sfînt sîrb, el fiind unul dintre puținii autori ortodocși care au scris ceva pe subiectul care mă interesa. Nicolae Velimirovici a fost un reper fundamental al Bisericii Ortodoxe sîrbe în vremuri grele. Viața lui este, cu adevărat, extraordinară, iar aspectul biografic care  mi-a dovedit calitatea sa umană și duhovnicească  a fost că atît fasciștii cît și comuniștii l-au considerat un inamic și l-au prigonit.

 În vremea celui de-al doilea război mondial, a ajuns să fie închis în lagărul de la Dachau, iar după al doilea război mondial, în 1946, cînd comuniștii au venit la putere în Iugoslavia, a luat calea exilului american. În teribilul secol XX, măsura decenței și omeniei nu a putut fi alta decît refuzul, deopotrivă, al fascismului și comunismului. Oricine a acceptat una doar pentru a lupta cu cealaltă a greșit la fel de mult ca aceia, nu puțini, care au îmbrățișat , cinic, atît fascia cît și secera & ciocanul – fiecare la timpul ei. Nicolae Velimirovici a fost un sfînt  al secolului XX, adică un creștin care a trecut cum trebuie prin provocările diavolești ale timpului său. A fost, de asemenea, un om foarte învățat, trecut prin școli europene înalte, pe care le-a absolvit cu titluri academice supreme. A scris mult, alert și, nu am nici o îndoială, inspirat de Duh. Se găsește destul de ușor volumul său de predici.

 Într-una dintre predicile despre nașterea Domnului, sf. Nicolae Velimirovici explică admirabil de ce au fugit Iosif și Maria împreună cu cu Pruncul Isus în Egipt, din fața demenței lui Irod. A fost, cum se exprimă sfîntul, ”fuga Stăpînului dinaintea slugii, fuga celui tare dinaintea celui slab.” Așadar: ”De ce fuge Dătătorul de viață dinaintea muritorilor? Nu s eputeau dezlgea lucrurile mai repede și mai simplu? Nu putea Dumnezeu, Stăpînul vieții și al morții, să trimită un înger al morții să ia sufletul lui Irod, în loc să-l pună pe drumuri pe Iosif, trimițîndu-l în Egipt? Fără îndoială, ar fi putut Atotputernicul să facă acest lucru, dar pentru ce? Ar fi fost, poate, mai pe placul nostru, dar în pifoda mîntuirii noastre. Cum s-ar fi arătat de Evanghelie grozava strivire a firii omenești prin păcat, păcat peste păcat și cum s-ar fi arătat că trebuie să se amestece însuși Dumnezeu, dacă în noaptea aceea s-ar fi curmat prin moarte gîndul cel rău al lui Irod? Și, dacă n-ar fi fugit Dumnezeu de oameni, cum ar fi văzut cel orb duhovnicește prăpastia în care a căzut neamul omenesc cînd s-a înstrăinat de Dumnezeul cel adevărat care-l călăuzea?”

Am sentimentul că, încet-încet, Crăciunul a devenit tot un fel de fugă. Sigur, nu a celui puternic din calea celui slab, ci a celui care a greșit din calea celui față de care a greșit, a celui care are nevoie de iertare și de dragoste din calea celui care vrea să-i dea iertare și dragoste. Ce-o fi cu noi? La Mulți Ani!

*Am scris acest text acum exact un an. L-am publicat aici în preajma Crăciunului 2013. Deși s-au schimbat atîtea în România ultimului an, felul în care petrecem Crăciunul nu s-a schimbat deloc. Îl petrecem frenetic, fugind de el. Pînă cînd va fugi și el de noi. Reiau, așadar, textul.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate