Sigur că în vîrful piramidei Bruegel (se mai scrie și Brueghel sau chiar Breughel, căci purtătorii săi s-au semnat și în aceste variante) stă Pieter ”cel Bătrîn”, starul absolut al picturii flamande din secolul al XVI-lea. Nu știu dacă o fi adevărat că la umbra marilor arbori nu crește nimic, dar e cert că, chiar dacă crește, se vede greu din cauza celui mare. Genealogia care ”curge” din formidabilul Pieter Bruegel ”cel Bătrîn” este plină de talente, dar pentru că poartă acest nume, este nevoie de o privire mai atentă pentru a le observa conturul propriu.
Chiar dacă nu geniali, precum cel dintîi, fii săi, Pieter ”cel Tînăr” și Jan ”cel Bătrîn”, nepoții săi, Jan ”cel Tînăr” și Ambrosius, ca și strănepoții săi, Jan Pieter, Abraham, Jan Baptist și Jan van Kessel sînt pictori notabili, de multe ori foarte buni, pe alocuri excepționali. Poate că Bruegel cel dîntîi, autor al unei opere colosale, merită privit și ca întemeietor al unei dinastii de pictori care, iată, s-a prelungit pînă în miezul secolului al XVIII-lea. Știu că evidențele de primă mînă sînt împotriva ideii că dinastia Bruegel ar fi fost mai mult decît un arbore genealogic. Pe de o parte, cel dintîi maestru a murit cînd copii săi erau forte mici (Pieter ”cel Tînăr” avea 5 ani și Jan ”cel Bătrîn” avea 1 an). Pe de altă parte, după cum notează istoria artelor, Pieter ”cel Bătrîn” nu a lăsat ateltier, nu a lăsat ucenici, nu a fondat școală. În plus, pictura urmașilor săi, se vede limpede, se depărtează ca stil și tematică de cea a marelui înaintaș. Și totuși, sîngele apă nu se face nici în artă. Am fost mereu preocupat să găsesc mici influențe ale patriarhului clanului Bruegel la urmașii săi. Mi-e clar că, chiar dacă nu au învățat nimic de la el, preferînd alte școli, urmașii săi au fost mereu inspirați de figura lui.
De pildă, Jan ”cel Bătrîn” (notat și Jan I). S-a născut în 1568 și a atins apogeul creativității sale în primele două decenii ale secolului al XVII-lea. I s-a mai spus Bruegel ”de Velours”, pentru a sublinia calitatea rafinată, dulce și discretă a seducției pe care paleta sa, măiastră în fonduri și degradeuri, o exercită asupra privitorilor. N-a zăbovit aproape deloc în temele marelui său tată și nici în stilul său. În tinerețe, a învățat meșteșugul picturii într-un atelier din Anvers, acolo s-a întîlnit și s-a împrietenit cu Rubens, cu care a colaborat mult. Așadar, Jan ”cel Bătrîn” a fost mult mai atras de Rubens decît de tatăl său. El este un pictor de peisaj, de păduri, de flori, de animale, foarte adesea înfrumusețate de imaginația sa. Fuge de realism și, dacă e nevoit să picteze oameni, dă imediat tente alegorice personajelor sale, dar chiar și așa personajele nu-i ies. Nu au vlagă, nu au originalitate, nu sînt, de fapt, personaje, ci figurine. Chiar și într-o lucrare precum faimoasa ”Bataille d`Issus” de la Luvru, Jan I pictează mai degrabă mișcarea, tumultul, decît dramaturgia și personajele. Nișa pe care a găsit-o, însă, Jan „cel Bătrîn” au fost florile. Pînă la el, nimeni nu pictase flori ca elemente centrale, principale. Niciodată florile nu epuizaseră , prin ele însele și atît, un tablou. Aici, arta lui s-a împlinit la cel mai înalt nivel. Uneori, mai plasează cîte o gîză, alteori cîte un cîine strănutînd sau o pisică jucăușă, dar florile sînt centrul. ”Natura moartă”, cum am fost noi învățați să o numim, a fost specialitatea fiului energicului Pieter Bruegel. Pensula lui e harnică, dar sufletul său e liniștit și contemplativ.
În timp, și alte elemente interesante au fost identificate în pictura sa. Unii au văzut în el primul pictor serios, metodic, de animale. În 1609, Jan Bruegel a fost numit pictor al curții arhiducelui Albert al VII-lea de Habsburg și al soției sale, Infanta Isabella Clara Eugenia, și pare-se că a urmărit cu atenție animalele din menajeria angajatorilor săi. În fine, tot la curtea lor trebuie să fi văzut pentru prima dată telescoape, pe care le-a pictat în tablourile sale, dîndu-le, firește, rol metaforic. Au intrigat mai ales telescoapele din două lucrări ale sale, intitulate ”Alegorii ale privirii” (pictate în 1617 și 1618). Aceste telescoape, ne spun istoricii științei, sînt dintre cele descrise de Kepler cu doar puțini ani înainte, dar uimitor este că ele au fost produse efectiv abia 20 de ani mai tîrziu. Or, ceea ce pictează Jan I Bruegel sînt telescoape kepleriene deja în funcțiune.
Dar, dincolo de toate acestea, Jan Bruegel ”cel Bătrîn” rămîne cel dintîi maestru al florilor. Flori de toate felurile, obișnuite sau exotice, știute de toată lumea sau nemaivîzute pînă la el, mari sau mici, modeste sau flamboaiante, discret colorate sau frapante, prinse mereu în buchete de bun gust, florile devin obiect estetic abia în pictura lui. Firește că și pînă la acest Bruegel, se mai pictaseră flori, dar de fiecare dată avuseseră rol de decor, de încadrament, sau de podoabă . De fiecare dată florile fuseseră interesante pentru artist doar în măsură în care aveau încărcătură alegorică. Florile fuseseră interesante doar în măsură în care semnificau ceva. La Jan I Brueghel sînt, pentru pirma dată, ele însele - flori în toată splendoarea lor și atît. Chiar și atunci cînd, lucrînd împreună cu Rubens, face ghirlandele din jurul chipului Fecioarei, florile lui Jan I sînt atît de frumoase, de proaspete, de vii, încît rămîn ele însele. Chiar și alături de unul dintre cele mai mari personaje din istoria lumii, de chiar mama Mîntuitorului, florile vorbesc ele însele, clar, cu propria voce.
În vremea lui Jan Bruegel ”cel Bătrîn” florile, mai ales cele exotice, erau scumpe. În plus, se ofileau repede. Dar Bruegel era ieftin. Și nici nu se ofilea. Prin urmare, umbla vorba că, decît să cumperi flori, mai bine îi comanzi lui un tablou cu flori. Și după patru secole putem spune că, da, cine a comandat bine a făcut.
Recomandările noastre
