Două zile înaintea Crăciunului. Stau, cuminte, la rînd. Știind că am de așteptat cîteva ore, am luat cu mine ”Jurnalul Fericirii” de N. Steinhardt. De 20 de ani citesc această carte fără să mă opresc. Obișnuiesc să o deschid la întîmplare și citesc paginile una după alta. Fragmentul asupra căruia îmi cad acum ochii deschizînd cartea este datat ”Mai 1960”. Iată-l: «Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sînt pline ochi, aspecte jalnice și caraghioase. Cea mai neînsemnată mișcare neconfomră cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept consecință răsturnarea conținutului vasului îndeobște cunoscut sub numele de ”tun”. Cad în repetate rînduri la ”scoaterea serviciilor” alături de părintele Mina. El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sînt aspre. La iuțeală punem spurcăciunea jos și ne repezim săa dunăm fecalele și să ștergem cu degetele ori cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puțin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, își pierd caracterul sordid și iua aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci și țăran mucalit. Rîde atît de sincer încît mă învăț și eu să fac haz mare de adunarea rahaților.»
Pun cartea de-o parte pentru o clipă. Mă gîndesc la umilință și la felul în care poate fi ea învinsă. Mai întîi, este de spus că nu orice lecție, corecție, pedeapsă ori neîmplinire este o umilință. Umilința are un sens agresiv destructiv asupra identității umane. Scopul umilinței nu este acela de a curma orgoliul, ci acela de a suprima omenescul. Umilința în sine nu ar eniciodată efect terapeutic. Învinsă, însă, umilința devine imediat treaptă de înălțare. ”Jurnalul Fericirii” este o carte în care umilința este descrisă în cele mai mici detalii, este descompusă și studiată atent. Cum ajunge umilința prilej de fericire? Răspunsul ”Jurnalului” este: prin credință. Conversia miraculoasă a celui mai dureros sentiment uman, care este umilirea, în fericire nu este posibilă decît în regatului lui Isus Cristos.
Dar, pentru a o transforma în fericire, umilința trebuie, mai întîi, învinsă. Ce înseamnă să învingi umilința? Ea nu se poate șterge niciodată din memoria celui umilit, ori din a celor care au văzut umilința, care au asistat la ea. (Pentru mine, unul dintre cele mai dureroase momente din viață a fost să asist, neputincios, la umilirea îngrozitoare a unui om. Se petrecea în 2001, la Washington, în grădina reședinței ambasadorului român în America. Un potentat al noului regim instalat la București, unul dintre oamenii de încredere ai lui Adrian Năstase, dăduse buzna în diplomație și se comporta exact ca un politruc al anilor 50. Cu plăcere sadică, pesedistul l-a umilit pe un coleg de-al meu, amic chiar, de față cu mine și cu alți doi-trei. Poate, odată, voi povesti.) Atunci, cum o poți învinge fără să o poți uita? Cred că a învinge umilința înseamnă, de fapt, a o reconverti într-o experiență de semn cu totul opus. Dacă umilința este zdrobirea conturului firesc al ființei umane, atunci înfrîngerea umilinței înseamnă, dimpotrivă, afirmarea identității într-un mod în care cel umilit arată că trece peste, că trece dincolo, că supraviețuiește. Umilința înghițită, trăită și gata, nu este înfrîntă. Să supraviețuiești umilinței nu înseamnă să mai ai semne vitale după, ci să îți fi păstrat și afirmat cumva integritatea în ciuda umilinței.
Există două căi pentru a învinge umilința. Prima cale posibilă este, desigur, revolta. Cel umilit se ridică în picioare și se revoltă. Luptă direct cu cel care l-a umilit. Este nobil, eroic, frumos. Este rețeta marilor legende, este o lecție de viață ce trebuie mereu și mereu împrospătată. Desigur, dacă o pornești pe calea revoltei există riscul să mori. Dar, pentru unii, acesta este un preț care merită plătit pentru a ieși din umilință. Există, însă, situații în care lupta ar fi inutilă, pentru că nu ar aduce decît alte și alte umilințe. Este cazul unei situații în care forțele sînt vădit disproporționate, iar șansa lumii de a afla despre revoltă este nulă. Este exact cazul deținuților politici din România comunistă. Îndărătul zidurilor Jilavei anilor 50 – 60, revolta nu avea sens. Atunci, singura formă plauzibilă de a învinge umilința era exact cea descrisă de Steinhardt în acest pasaj: ”... fac mare haz de adunarea rahaților”. Hazul cu prima sa consecință, rîsul, sînt soluțiile care transformă miraculos umilința în fericire. Rîzînd în situații de umilință arăți că umanitatea din tine nu a murit. Și umilința nu te-a învins.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
