Fenechiu pe blog: "Lucrurile nu vor rămâne așa"

Fenechiu pe blog: "Lucrurile nu vor rămâne așa"

Într-o postare pe blogul său preluată de Ziarul de Iași, Relu Fenechiu povestește cum s-a schimbat viața lui în cele 100 de zile de pușcărie.

Redăm mai jos postarea.

"Dreptate până la capăt?!

Au trecut aproape 100 de zile de la momentul încarcerării mele, iar viaţa mea s-a schimbat de atunci fundamental. Nimic nu mai este şi nimic nu va mai fi ca înainte, în primul rând, în plan familial, dar şi în plan uman, sentimental sau politic, iar tot acest timp nu va mai putea fi recuperat sau recâştigat niciodată.

Ne puteți urmări și pe Google News

Nici măcar în momentul în care se va face cu adevărat dreptate, clipele chinuitoare, greu de descris, în care copilul tău întreabă la telefon „când vii acasă” şi tu îi răspunzi că „mai ai treabă şi nu poţi”, nu vor putea fi şterse niciodată.

Sunt convins că timpul îmi va da dreptate, că îmi voi dovedi până la urmă nevinovăţia, dar multe din proiectele, visele şi speranţele mele nu se vor mai întoarce vreodată.

Aceasta este, de departe, cea mai grea perioadă a vieţii mele! Pentru că niciodată nu am anticipat şi nu am crezut că mă voi putea afla într-o asemenea situaţie. Şi pentru că am refuzat mereu să cred ceea ce toţi apropiaţii îmi sugerau sau îmi spuneau, şi anume faptul că, împotriva tuturor dovezilor prezentate și a normelor juridice, în ciuda lipsei de probe împotriva mea, cea mai importantă instanţă din România mă va condamna la o pedeapsă privativă de libertate.

Nu m-am războit cu procurorii. Am considerat că, indiferent ce fac sau ce spun aceştia, în faţa judecătorilor se va face dreptate. Nu a fost aşa. Magistraţii care m-au judecat nu au fost judecători, ci acuzatori şi acesta cred că reprezintă cel mai mare pericol în România, faptul că unii judecători, de frică sau din obedienţă, dau dreptate procurorilor, condamnând oameni nevinovaţi, fără a cântări faptele sau a analiza probele existente...

Pentru ei, poate, aşa este mai comod. În acest fel, nu mai au grija sancţiunilor disciplinare sau, de ce nu, a dosarelor penale pe care le au sau le pot avea şi, mai mult, pentru aceste acte de „curaj” sunt promovaţi sau recompensaţi.

Am decis să scriu acum aceste rânduri, deoarece, pentru mine, ca persoană publică, este obligatoriu şi esenţial să spun adevărul meu, aşa cum este el.

Am ales să fac acest pas din mai multe motive.

În primul rând, pentru că, după trei luni, s-au decantat multe concluzii şi ipoteze în cazul meu. Nu am vrut să transform nedreptatea care mi s-a făcut într-un circ mediatic. Nu am vrut să folosesc lucrurile bune care le-am făcut în viaţă ca argumente împotriva condamnării mele. Eu cred că o condamnare se pronunţă pentru o vinovăţie şi nu poţi invoca nimic altceva în apărarea ta decât lipsa acelei vinovăţii, ceea ce am încercat fără succes în fața unei instanțe impasibile în faţa adevărului şi a unor dovezi incontestabile ale nevinovăției mele. Tocmai faptul că nu există nicio faptă prevăzută în Codul Penal de care să mă fac vinovat, eu fiind acuzat de o presupusă complicitate nedovedită cu nimic, mă obligă să încep să mă exprim public şi constant, pentru a dovedi celor alături de care am trăit atâţia ani, rude şi prieteni, oameni politici, jurnalişti, oameni simpli, marea nedreptate la care am fost supus.

Am fost condamnat într-o manieră care sfidează normele de drept: în lipsa unor probe care să mă incrimineze, fără a fi admis vreun martor al apărării, fără a-mi fi acceptate vreo expertiză judiciară sau măcar vreun înscris, care mi-ar fi putut dovedi nevinovăţia.

În al doilea rând, sunt convins că astăzi, mai mult ca oricând, România se îndreaptă, în ceea ce priveşte Justiţia, într-o direcţie greşită, unde sistemul a depăşit chiar şi actorii şi instituţiile politice, iar ceea ce va urma nu poate aduce nici stabilitate, nici prosperitate şi, cu atât mai puţin, dreptate. O justiţie dreaptă, într-un stat de drept, îi trimite la închisoare pe toţi cei vinovaţi, dar numai pe aceştia. Nimeni nu trebuie să fie mai presus de lege, dar, cu atât mai puţin, în „statul de drept” pe care ni-l dorim cu toţii, nu trebuie condamnaţi oameni doar pentru a da exemple sau pentru a mulţumi poporul sau pentru a arăta instituţiilor internaţionale faptul că „facem justiţie”. Din păcate principiul de drept conform căruia o persoană poate fi condamnată doar dacă vinovăția sa este dovedită dincolo de orice dubiu este ignorat și înlocuit cu practica acuzării care ține loc de orice probă, a stabilirii vinovăției în ciuda evidențelor.

Nu voi retracta nimic din ceea ce am spus despre dosarul instrumentat de DNA, judecat de ICCJ şi dirijat atent de către Traian Băsescu şi oameni din jurul lui, ci, dimpotrivă, voi aduce în perioada următoare tot mai multe probe care să arate românilor ce a însemnat ideea de „justiţie” în cazul meu.

Mă voi adresa instituţiilor internaţionale despre ce s-a întâmplat aici, voi cere experţi internaţionali care să evalueze rechizitoriul, administrarea probelor şi, în fond, tot ce s-a întâmplat în cazul meu, de la comiterea aşa-ziselor „fapte” şi până la condamnarea mea definitivă.

Cei care mă cunosc ştiu că niciodată nu am fugit de justiţie, mai ales prin mijloace parlamentare. Când mulţi îmi sugerau să demisionez din Parlament pentru ca dosarul să fie judecat de o altă instanţă, am refuzat. De asemenea, am refuzat să nu mă implic când mi s-a sugerat să nu conduc campania electorală pentru referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, din cauza „răzbunării lui şi a prietenilor”.

Am fost întrebat dacă îmi asum preluarea portofoliului Ministerului Transporturilor, ştiind că voi reprezenta un „trofeu politic” jinduit de sistem şi de duşmani şi am acceptat această poziţie fără să mă gândesc la consecinţe, deoarece consideram că pot lăsa ceva bun în urma mea, ceea ce am şi reuşit.

Mi-am asumat toate aceste riscuri crezând într-una în faptul că nu se poate merge atât de departe!

Opinia publică, jurnaliştii ştiu din acest dosar doar ceea ce au spus procurorii. Pentru că judecătorii nu au făcut decât să copieze în sentinţă pasaje din rechizitoriu, eventual, denaturând unele din acestea. Nimic, sau aproape nimic, din miile de pagini cu probatoriu pe care le-am depus nu s-a consemnat, nu s-a luat în considerare, pentru că, dacă ar fi fost prezentate, nu mai aveau cum să justifice condamnarea.

În ultimele trei luni, am primit multe mesaje de încurajare. Pe lângă familie şi prieteni apropiaţi, oameni simpli, persoane publice, chiar adversari politici, mi-au arătat o solidaritate impresionantă pentru mine.

Vreau să le spun, lor şi celor care au crezut mereu în onoarea, principiile şi rolul meu, inclusiv cel politic, că lucrurile nu vor rămâne aşa!

Sunt hotărât să fac tot ce este omeneşte posibil pentru a repara această decizie nedreaptă!

În cazul în care acest lucru se va întâmpla, vă asigur că nimeni şi nimic nu va putea sta în calea luptei pe care o voi duce cu acest sistem pentru ca nimeni din ţara asta să nu mai plătească decât dacă există certitudinea faptului că a greşit!

Cu speranţă,

Relu Fenechiu"