Tinerii cu deficienţe de auz, practic, nu au posibilităţi de a-şi continua studiile după absolvirea şcolii speciale şi îşi găsesc cu greu un loc de muncă. În Moldova există doar opt interpreţi autorizaţi în limbajul mimico-gestual care ar trebui să asigure legătura celor aproximativ 5.000 de oameni cu deficienţe de auz cu medicii, asistenţii sociali sau cu funcţionarii publici.

În acelaşi timp, sute de copii hipoacuzici se autoizolează, deoarece sistemul de instruire creat special pentru ei nu a fost reformat de ani de zile. Este realitatea dură cu care se confruntă zilnic cei care par prinşi într-o lume mută. Conform datelor Centrului de repartizare a aparatelor auditive, în Moldova sunt înregistrate între patru şi cinci mii de persoane cu deficienţe de auz. Pe an, lor le sunt repartizate 8-9 mii de aparate auditive. Pentru mulţi dintre ei, însă, acestea nu prezintă nicio valoare, pentru că nu îi ajută prea mult. Problema numărul unu pentru absolut toate persoanele hipoacuzice din Moldova este numărul mic de interpreţi ai limbajului mimico-gestual. Astfel, un singur interpret deserveşte 400 de oameni cu deficienţe de auz. Şapte interpreţi la 5.000 de persoane Mai mult decât atât, interpreţii sunt repartizaţi neuniform pe teritoriul ţării – cinci la Chişinău şi doi la Bălţi. "La noi, programările se fac într-un registru special cu o săptămână înainte, pentru că un interpret reuşeşte să meargă la trei solicitări pe zi, iar dacă merge în teritoriu, doar una singură", spune Natalia Babeci, manager la Asociaţia Surzilor din Moldova. Nu este însă singura problemă. Din cauza unui sistem de instruire defectuos, sute de copii hipoacuzici se autoizolează în lumea lor proprie, fără vreo posibilitate de reabilitare. Odată cu dezvoltarea medicinei, problemele de auz nu ar trebui să fie un verdict irevocabil. Chiar şi un copil cu o dizabilitate severă de auz poate învăţa să vorbească dacă dispune de aparate auditive performante şi dacă se află într-un mediu favorabil pentru recuperare. În Moldova există trei şcoli speciale pentru copii cu deficienţe de auz – la Hârbovăţ, Cahul şi Chişinău, unde învaţă aproximativ 300 de copii. Reabilitarea în şcolile speciale însă este aproape imposibilă. Pentru că pedagogii care predau aici nu cunosc limbajul semnelor. Un limbaj inventat la nevoie "Problema este că în Moldova nu există literatură specială din care s-ar putea învăţa limbajul semnelor. Centre pentru editarea acestor manuale există în toate ţările, nu şi la noi", a declarat preşedintele Asociaţiei Surzilor din Moldova, Ruslan Lopatiuc. "Nu pot spune ce abilităţi au aceşti pedagogi, dar cu certitudine vă spun că ei nu cunosc limbajul semnelor, limbajul specific persoanelor surde", a confirmat Natalia Babeci, managerul Asociaţiei. În acelaşi timp, nu există o metodologie specială de predare a limbajului gestual. După absolvirea şcolilor speciale, opţiunile tinerilor cu deficienţe de auz sunt limitate – ei pot deveni membri ai Asociaţiei Surzilor şi se pot înscrie la şcoala de meserii care pregăteşte croitori şi cizmari. Şi hipoacuzicii ştiu ce înseamnă fericirea Dincolo de toate aceste probleme, viaţa persoanelor cu deficienţe de auz pare trasă la indigo. Majoritatea au pierdut auzul în copilărie, fie din cauza unor traume, fie din cauza unor maladii tratate greşit. Fiind mai retrase decât ceilalţi semeni, persoanele cu deficienţe de auz se căsătoresc în mare parte cu persoane care, de asemenea, au probleme cu auzul. Din motive evidente, puţini dintre ei pot să meargă la concerte, la cinematograf sau la teatru. Singurele momente de fericire le au în timpul festivităţilor organizate la casa de cultură a Asociaţiei Surzilor. Natalia şi Vladimir Cosmaciov din Dubăsari formează un cuplu frumos de 11 ani. Ambii sunt hipoacuzici şi, pentru a fi ajutaţi, locuiesc cu părinţii. S-au cunoscut la Şcoala Specială din Tighina, s-au îndrăgostit şi nu s-au mai putut despărţi. Ea este croitoreasă şi munceşte acasă, interacţionând zilnic cu oameni fără deficienţe de auz. El este instalator de ferestre, ceea ce-i permite să-şi hrănească familia. Problemele de auz nu constituie un impediment pentru studii Ludmila Mura este o altă tânără cu deficienţe de auz. Ea a crescut într-o familie în care ambii părinţi nu aud. În copilărie, în urma unei infecţii tratate greşit cu gentamicină, a pierdut auzul. Pentru prima oară a început să audă atunci când a primit un aparat auditiv la Asociaţie. L-a purtat timp de cinci ani. "Auzeam totul – păsările, maşinile, oamenii care mi se adresau", spune Ludmila. Când a fost înmatriculată la Universitate, a primit un alt aparat, pe care îl poartă de şapte ani. De ceva timp acesta a început să şuiere şi să-i provoace dureri de cap. Unul nou costă 11.000 de lei, prea scump pentru familia ei. Am întrebat-o ce-şi doreşte cel mai mult. Răspunsul m-a uimit – "Ca statul să se întoarcă cu faţa la persoanele cu dizabilităţi, să le ofere înlesniri, acces la educaţie şi locuri decente de muncă", a subliniat Ludmila Mura.